Trecere intre doua lumi la Piatra Craiului

Pentru cei mai multi, masivul Piatra Craiului este doar o pista de incercare a curajului, a aptitudinilor de alpinist si nu in ultimul rand al simtului de orientare. Lipsa cabanelor si a adaposturilor (care sunt putine) ii descurajeaza pe cei mai multi sa se aventureze pe traseele din Piatra Craiului. Poate ca acesta este motivul pentru care zona a ramas inca necalcata de “pantofari”, asa cum sunt numiti cu dispret toti cei care merg la munte ca sa bea si sa se distreze si nicidecum pentru a intra in comuniune cu natura. Iar asta este bine, Piatra Craiului ramanind in continuare o zona destul de salbatica, amintind de muntii de odinioara care nu puteau fi strabatuti din cauza copacilor si a fiarelor salbatice care domneau pe aici.

Povestea uimitoare am aflat-o de la un localnic din Zarnesti si ne-am putut convige cu ochii nostri ca este reala. Cei care ajung la Plaiul Foii pot gasi cu usurinta cararea care te duce direct pe munte, spre Varful . Cu vreo jumatate de ora inainte de varf, ascunsa de privirile turistilor, se gaseste poate cea mai ciudata grota din Romania. Se ajunge la ea doar parasind traseul marcat si ocolind mai bine de vreo 200 de metri versantul. Apoi se coboara o stinca abrupta, inalta de vreo 30 de metri. La poalele acestei stinci se gaseste grota ciudata. Unii spun ca ar fi vorba de o pestera in toata puterea cuvantului, altii spun ca e doar o grota ceva mai mare. Nimeni insa nu a patruns dincolo de intrare.

Nu ca nu ar fi vrut ci pentru ca nu se poate. Intrarea in grota este strajuita de un bloc de granit in care apa sau altceva a sapat ferestre inalte dar inguste. Ferestrele au intre 10-15 cm grosime si sunt suficient de distantate pentru ca nimeni sa nu se incumete, cu un tirnacop, sa le distanteze. Doar cei care van cu lanterne puternice pot zari dincolo de pragul grotei. Iar ceea ce se vede, e fascinant. Interiorul este aproape perfect rotund, iar spre capatul ei, pe un fel de piedestal necioplit, se poate vedea o statuie de vreo doi metri si ceva inaltime. Chipul nu se poate vedea foarte bine, pentru ca este intors catre ceea ce pare a fi fundul grotei, dar se poate vedea aproape perfect ca poarta itari iar in mana are un fel de sabie curbata. In primul moment esti tentat sa spui ca ai de-a face cu o grota a vechilor daci, dar apare intrebarea fireasca: cum a ajuns statuia inauntru? Cine a facut-o si pe cine reprezinta? In Zarnesti sunt doua legende care incearca sa raspunda la intrebare.

Una este varianta cea mai raspindita, anume ca este statuia unui stapanitor al muntilor din primele secole de dupa Hristos. Alta am aflat-o de la domnul Marian Udrea, profesor pensionar, care a cules-o in tineretea sa de la un batran al satului. “Batranul cela stia povestea din tata in fiu si chiar daca nu o crede nimenea, eu o transmit mai departe, asa cum am aflat-o. Se zice ca barbatul din grota ar fi marele zeu dac Gebeleizis. S-a retras in aceasta grota unde era ultimul altar inchinat lui.

A zidit singur gura grotei si apoi s-a transformat in statuie, promitind ca va reveni candva la viata. SI acum sa va spun ceva si mai straniu: Stinca aia e cunoscuta de multi ani de oamenii din zona, dar nimeni nu a vazut grota pana acum vreo sase ani. Din cauza asta oamenii se tem si unii spun ca e semn ca vechiul zeu s-ar trezi la viata”. Unii sustin ca in preajma stancii li se intampla tot felul de lucruri ciudate. Gheorghe Turdeanu povesteste:

“Eram cu un prieten din Brasov si mersesem special sa-i arat grota. De cum am inceput coborirea pe fringhie, am avut impresia ca nu suntem singuri. La un moment dat am auzit glasuri si am crezut ca sunt turisti prin zona, dar nu am intalnit pe nimeni. In clipa in care prietenul meu, care venise cu camera video, a incercat sa filmeze, am auzit din interior un ras inspaimintator. Camera a pornit de una singura si nu am mai reusit sa o oprim decat dupa ce am plecat de acolo. Si pentru ca ciudatenia sa fie si mai mare, desi camera a fost pornita, nu a inregistrat absolut nimic! Ca sa nu mai spun ca timp de cateva saptamani am visat risul acela sinistru si ma trezeam din som leorca de transpiratie. Nu stiu ce o fi sau n-o fi acolo, dar lucru curat nu e”.

Grota nu are nume si nimeni nu se incumeta sa ii dea vreunul… Dar grota este doar una dintre cele trei ciudatenii din Piatra Craiului. Celelalte doua zone sunt situate nu departe de primul. Ambele sfideaza logica, iar simpla lor existenta te face sa-tI pui intrebari. Prima ciudatenie este o alta stinca, numita La Vanturi. Nu pentru ca acolo ar bate altfel vantul ci pentru ca ceea ce se intampla este contrar tuturor legilor firii. In orice moment al zilei, daca lasi o bucata de hirtie sa cada de pe stinca, aceasta se va… inalta.

Nu un metru sau doi, ci pana cand dispare din fata ochilor. Fenomenul nu este unic. In China mai exista un astfel de loc, pe varful Huashan, terasa Jue Wian Tai (Intalnirea nemuritorilor, n. a.). In vremurile de demult, oamenii mergeau pe acea terasa si isi scriau dorintele pe hirtie, apoi trimiteau hirtia catre zeii nemuritori, pentru a li se implini dorintele. La noi lucrurile stau ceva mai simplu si cu toate ca nimeni nu trimite mesaje zeilor, oamenii au venerat dintotdeauna locul, considerandu-l ca fiind sfint. “Cand eram mici veneam aici si inaltam avioane de hirtie. Nu zmeie, ca altii, ci avioane. Era o senzatie fantastica sa vezi cum avionul construit de tine se inalta si o lua in sus si nu in jos ca la altii. Era ceva deosebit”, ne spune Marian Toader, in varsta de 45 de ani.

Doar ca, prin anii `90, un indraznet a vrut sa sara cu parasuta de pe stinca. “Era convans ca vantul il va ridica si nu va avea nici un fel de probleme. In plus, era curios pana unde il va inalta. Din pacate, ceva sau cineva a tinut parasuta inchisa. Poate chiar el, ametit de indrazneala proprie, a uitat sa actioneze minerul sau chiar a lesinat in timpul saltului, din cauza stresului prea mare. Ideea e ca parasuta s-a deschis la cativa metri de pamant iar el s-a zdrobit pur si simplu de stinci. Au pus oamenii o cruce acolo, dar nimeni nu a mai incercat a doua oara. S-a spus ca muntele l-a pedepsit pe cel care l-a sfidat si a incercat sa-I descopere tainele, dar eu cred ca altcineva a fost, din interiorul muntelui”, ne spune tot domnul Udrea, neavand curaj sa rosteasca numele “vinovatului”.

SURSA E lizsar

Remember...

Magnific...

Tulburarea spiritului în timpul morţii terestre

"Trecut în planul spiritual, duhul priveşte în jurul său şi îl cuprinde o negrăită mirare.
Se simte sănătos şi cu toate acestea vede că cei din jurul său îl plâng cu lacrimi amare. Vrea să le vorbească celor de faţă, dar lucru ciudat, vorbirea lui nu este auzită. Crede că poate boala, slăbiciunea organică sau medicamentele care le-a luat i-au adus o slăbire a glasului. Ridică atunci tonul, dar în zadar; nimeni nu dă atenţie celor spuse de el. Mirarea îl cuprinde şi mai tare şi se întreabă dacă nu cumva visează ceea ce vede şi aude. Dar nu, el se vede treaz şi pe deplin vindecat.
Întrucât crede că cuvintele lui n-au răsunet, se gândeşte că poate cel puţin gesturile sale vor atrage atenţia lor. Se îndreaptă către cel pe care îl iubeşte şi vrea să-l ia de mână, dar - minune: mâna sa se închide fără să apuce nimic, ca şi cum degetele sale ar fi trecut prin mâna acelei persoane. Poate, se gândeşte el, nu sunt destul de îndemânatic, şi mai repetă gestul, dar şi de această dată tot fără rezultat. Nu ştie ce să mai creadă. Priveşte în jurul său şi recunoaşte totul. Vede camera în care a zăcut,recunoaşte mobilele pe care le-a cumpărat. Ei, atunci ce e cu el? Ascultă la cei din cameră şi înţelege ca e vorba de moartea lui. El mort? El se vede viu, trăieşte. Cum de nu-l văd ai săi? Vede pe unul din ai casei apropiindu-se de pat şi închizând ochii unui om. Atunci o groază îl cuprinde. Cum, în patul în care a fost până adineauri este un om, un mort? Dar groaza sa se măreşte pe măsură ce priveşte, pentru că în cadavrul pe care îl vede în patul său vede un om identic cu el. O groază profundă îl cuprinde. „Eu sunt mort?” Dar aceasta nu se poate. Aici e o eroare sau se joacă o comedie lugubră pe seama lui? El nu poate fi mort pentru că trăieşte. Nu este mort pentru că nu a căzut în neant, în neştiinţa de sine. Nu este mort, crede cel
credincios, pentru că atunci ar trebui să se prezinte înaintea judecăţii. Pe când reflectează el ce o fi la mijloc, vede că se aprind lumânările la capul mortului. Atunci porneşte în strigăte disperate: „Dar bine, oamenilor, eu nu sunt mort! Eu sunt bine acum, mai bine ca oricând. Dar strigătele sale nu se aud, nu mişcă pe nimeni. Se procedează la toaleta funerară, unii plâng, alţii se prefac. .
Dar curios: el înţelege că unii plâng sincer, iar alţii în dosul măştii plânsului nu simt nimic în inima lor, pe cât voiesc să arate. Unii din ei încep să estimeze valoarea lucrurilor din casă, să reflecteze asupra averii moştenite. După câtva timp uşa se deschide şi în pragul ei se arată unul din cei mai buni prieteni cu care a împărţit bucurii şi supărări, dureri şi plăceri. Cum îl zăreşte, se repede la el şi îi strigă: „A, dragul meu, bine ai venit, cel puţin tu poţi spune acum că aceşti oameni se înşeală,că eu trăiesc!" Dar lucru curios: nu a mutat picioarele, nu a păşit, ci a fost dintr-o
dată lângă el, fără să ştie cum. Vrea să-l ia în braţe, dar braţele sale nu apucă nici acum nimic. Şi lucru şi mai curios: prietenul care nu-l aude şi nu-l vede, trece apropiindu-se de pat prin corpul lui! Atunci vede pe prietenul său foarte abătut şi profund mişcat, curgându-i lacrimile sincere. Înţelege că l-a iubit din toată inima. Şi mereu îi vine în minte: „Doamne, dar cum nu-i vine nici unuia de aici ideea că nu am murit." Timpul trece, seara vine şi rând pe rând prieteni şi amici se retrag şi rămân numai cei ce vor veghea la capul lui. Îi priveşte în tăcere şi observă în jurul
lor o lumină colorată. Se miră ce să fie cu această lumină din jurul lor. El nu a auzit niciodată de aura pe care o au toţi oamenii în jurul lor. Se apropie de pat, priveşte omul culcat şi lucru ciudat: el are o lumină, dar nu e colorată ca aceea a celor ce veghează în jurul lui. Lucru şi mai curios e că vede corpul celui mort prin … care reprezintă luminozitatea cea mai mare. Şi mirarea creştemereu... Vede acum că luminozitatea de la cap este legată printr-un fir luminos de el. Atunci pentru prima oară i se furişează în minte ideea că acela care zace acolo, în patul lui ar putea fi propriul său corp. Dar iar revine. „Nu se poate, pentru că eu văd că tot trăiesc. Nu e
corpul meu, pentru că dacă eu sunt viu, atunci corpul meu s-ar mişca, pe când acesta e înţepenit. Pe când reflectează astfel, simte un suflu continuu de fluide în jurul său, deşi observă că flăcările lumânărilor stau nemişcate Şi deci aerul din cameră nu se mişcă nici el. În goana acestui fluid care se rostogoleşte în toate sensurile pare a zări sclipiri, forme bizare care vin, trec şi pleacă de lângă el, apar şi dispar. Îngândurat, cuprins de nelinişte, zăreşte deodată o dâră luminoasă care se coboară din tavan în cameră, se apropie învăluindu-l. În curând se configurează în această lumină nişte figuri în care recunoaşte rude plecate de pe pământ pentru care a simţit pe când trăiau o adevărată dragoste. Acum aude şi glasul lor: „Dragul nostru, vino cu noi, tu acum ai părăsit regatul umbrelor pentru a intra în regatul luminii. Te-am iubit şi acum lasă-ne să te conducem. Vino cu noi în spaţiile nemărginite unde locul tău este pregătit." „Eu sunt, spune unul dintre ele, copilaşul pe care tu atât l-ai plâns." „Eu sunt tatăl tău pământean şi te-am iubit în viaţă cum te iubesc şi la moarte şi te aştept să vii lângă mine?” „Noi ţi-am fost prieteni pe pământ - spun ceilalţi - te-am aşteptat şi te-am asistat în cele din urmă momente ale trecerii tale din lumea pământului în aceea a noastră, lumea astrală. Eram colea în umbră şi am aşteptat momentul când, în fine, tu vei fi înţeles trecerea ta peste fluviul necazurilor, din viaţa materială în cea spirituală. Vino cu noi să-ţi urmezi destinul în spaţiul infinit! Vino să te refaci de încercările pământeşti, înainte de a-ţi luă zborul spre regiunile divine. Corpul tău carnal e mort, vino între cei cu adevărat vii şi înţelegători." Dar el respinge cu violenţă acele fiinţe pe care le socoteşte nişte creaturi ale viselor sale, vedenii ale coşmarului în care se zbate de câtăva vreme.
„Da, voi aveţi înfăţişarea celor scumpi ai mei, dar voi nu sunteţi ei. Plecaţi! Voi sunteţi nişte umbre, pe când eu sunt un trăitor. Vedeţi bine că eu vă văd tot aşa cum am văzut şi până acum. Cum spuneţi că eu sunt mort? Vedeţi, eu sunt aici pe pământ şi de mâine îmi voi relua treburile." Şi fiinţele astfel respinse se depărtează triste. I se pare că aude spunându-i-se: „Noi rămânem alături de tine, gata de a veni la chemarea ta.” Raza luminoasă dispare şi el rămâne scufundat în gânduri.
„Doamne, dar când are să se risipească această negură ce mă apasă?" Se face ziuă şi el tot în această nelămurire rămâne. Atunci îi vine în gând să fugă de acolo, dar grozăvie: o putere, ceva ca un magnet, îl ţine legat de această formă omenească în care el refuză să vadă propriul cadavru. Încetul cu încetul se naşte intuiţia că trebuie să fie ceva comun între el şi acest om întins în patul lui. Încep iar a defila prieteni, rude, curioşi, cuprinşi de milă şi regrete, alţii rămânând indiferenţi. Vede pe florari care aduc flori, vede pe cei ce servesc în ocazii mortuare, iată şi pe medicul care face cea din urmă vizită, cu inima uşoară şi toată sinceritatea şi minciuna ce se
ascunde în dosul voalului ipocriziei. Se face slujba religioasă şi el, împietrit, nu ştie ce să mai creadă, ascultă şi el până la sfârşit. Dar când a sosit momentul să fie luat cadavrul pentru a-l pune pe carul mortuar, o groază îl cuprinde, ţipă, urlă, aleargă, se roagă de unul, de altul, cere să se convingă dacă acest corp este al său. Obosit, cade în letargie şi cere să i se aducă medicul, ca să-i dea ceva fortifiante spre a-l readuce la viaţă.
Nimeni nu-l vede, nimeni nu-l aude. Dar disperarea cea mai grozavă o încearcă atunci când a ajuns la cimitir, unde vede cum îl aşează în groapă. Niciodată cântecele religioase nu l-au pătruns ca acum. O puternică credinţă se naşte în el şi mintea îi fuge către Cel Atotputernic. „Doamne, Doamne, fă minunea ca acest cadavru să se ridice ca pe vremea lui Isus!" Dar minunea nu se
produce. Dumnezeu este departe şi Ajutoarele Lui sunt neputincioase pentru a schimba Legea vieţii şi a morţii stabilită de divinul Creator. Bulgării de pământ se rostogolesc cu un sunet îngrozitor peste coşciug. Capul i se pleacă şi se lasă târât de ideea că într-adevăr corpul aşezat în pământ a fost al său, că a plecat din lumea pământului.
Această înţelegere, această idee la cei care s-au împăcat în lumea suferinţei cu ideea morţii revine mai repede. La alţii care au trăit mai intens, s-au bucurat de toate bunurile pământeşti cu tot elanul, care au fost lipiţi de materie, această înţelegere întârzie foarte mult, spiritul lor stând în apropierea gropii sau revenind spre a-l vizita. Cei ce au crezut că viaţa este atât cât este pe pământ, cei cu totul alipiţi vieţii terestre stau ani în preajma cadavrului, asistând la destrămarea,
dizolvarea părticică cu părticică a corpului lor, văzând cum viermii se hrănesc cu ceea ce a fost el odată. Moartea fizică este deci o naştere în lumea astrală, naştere care se aseamănă cu cea fizică. Într-adevăr, în momentul naşterii, noul-născut trece printr-o mare zăpăceală provenită de presiunea exercitată asupra copilului în momentul expulzării, de tăierea cordonului ombilical care sileşte sângele să ia alte direcţii în corpul copilului, de pătrunderea aerului în plămâni şi de prima respiraţie aeriană.
Din cauza acestor suferinţe, noul-născut are nevoie de odihnă. Rudele apropiate, după primele îngrijiri, îl culcă în leagănul lui dinainte pregătit de dragostea maternă şi îl lasă în linişte să doarmă, pentru a se obişnui cu noile condiţii de viaţă. Ei bine, tot astfel se petrece şi cu cel ce se naşte la viaţa astrală.
Ca şi la copil, trecerea dintr-o lume într-alta se face cu oarecare durere, resimţită în special la cap. Şi el suferă ruperera unui cordon ombilical - cordonul fluidic care unea corpul astral de cel fizic. Şi el trebuie să se obişnuiască cu noua viaţă astrală ca şi copilul venit în lumea fizică; şi în fine tata, mama sau alte persoane apropiate ce au părăsit înaintea lui pământul, arată celui venit în lumea astrală toată dragostea şi îl înfăşoară cu o pătură fluidică ce-l adoarme, pentru ca în acest repaus mental omul venit în acest mediu să se obişnuiască şi natura să lucreze asupra sa,
fără ştirea lui. Numai astfel se face separarea de cei iubiţi lăsaţi pe pământ, de suveniruri, de bunuri materiale. Când acest proces s-a îndeplinit, spiritele ce l-au asistat la trecerea din lumea terestră revin lângă acest suflet şi îl înconjoară cu toată dragostea lor. Spiritul ghid îl ia atunci şi-l duce în spaţiul astral."
Daca ar sti lumea cat de rau fac spiritului celui drag,care a plecat de langa ei prin plansetele si bocetele in gura mare.Aceste explozii tulbura spiritul celui ce moare si nu-i dau libertatea necesara de a se separa de corp,ba chiar il atrag,il reintorc in corp pentru cateva momente pentru ca din nou sa se produca dezincarnarea.
Sa nu mai plangem dupa omul care moare,pe cel care se naste intr-o lume unde omul este mai vazator,mai intelegator al legilor si a fenomenelor,ci sa ne plangem pe noi care ramanem inca in planul suferintei,al intunericului spiritual.
Sa nu-i mai plangem pe iubitii nostrii,pentru ca ei vor fi mereu in jurul nostru,din spatiu ochii lor vor fi mereu indreptati spre noi si dragostea si ajutorul lor mereu vor lucra pentru ridicarea noastra si pentru a ne sprijini in suferinte.
Ei ne plang pe noi,cu drept cuvant,pentru ca inca nu am terminat seria incercarilor...

Imi cer scuze fata de acei cititori care vor considera acest articol cam dur,dar cam asa vad eu evenimentele care se intampla in momentul mortii noastre.Nu trebuie sa ne fie frica de moarte deloc...este doar o etapa a evolutiei noastre.
Va rog haideti sa nu ne uitam doar inainte,ci sa privim putin si mai la stanga sau la dreapta.Adevarul abia asteapta sa fie descoperit...haideti sa-l cautam impreuna!!!
Va urez multa Pace,Iubire si Lumina!!!

Remember...go for it!!!

To be or not to be, dope, that's the question
Are you gonna stop or keep on rushing
For the better, quicker than the next man
To be the best is the master plan
Go on with all you've got, give it your best shot
Don't ever think about trying to stop
Keep reaching, pushing, hoping for perfection
Make up your direction, don't ever stop for a moment
Prove you want it
If you got it flaunt it and get up on it
Go for yours, not for a minute but for all the time
You better so it cause I'm going for mine

Go for it, that's right, heart and fire yeah
Go go go, I see it in your eye
Go for it, heart and fire
Go go you've got to go for the feeling

It's time for the rhyme of the bold and the gifted
Listen closely and you'll get lifted
Higher than you ever been before
Get more than you bargained for for sure
Life can be a trick for of trouble
But you got to stand up and fight back double
Don't let nothing hold you back
Yo when life says stop you say go go go
Reaching, growing, teaching, knowing
Is that a preaching that each and every one of you are blowin
Get youself together, keep moving
Don't let nothing stop your flowing
Go for what you want, don't hold back
Cause I know you got the knack
So go farther than you've ever been before
I'm going for mine, go, so go for yours

Go for it, that's right, heart and fire yeah
Go go go, I see it in your eye
Go for it, heart and fire
Go go you've got to go for the feeling.

O altfel de "muzica a Ingerilor"...

Sa incepem saptamana in forta...avem nevoie.
Cu riscul de a deranja anumiti cititori,vreau sa va spun ca aceasta muzica "o simt" la fel ca pe muzica religioasa din cadrul Bisericii...o fi bine,o fi rau?
Iarta-ma Doamne,dar asta simt...asta spun.
Mai vreau sa transmit unor cititori ai blogului ca nu am facut si nici nu fac nici un fel de "initieri sataniste".Eu sunt un simplu om, crestin-ortodox care studiaza nu numai ce anumite "autoritati" ne impun sa citim.
Multa Pace,Lumina si Iubire!!!

Viaţa dincolo de mormânt...

"Putem parasi Pamantul la orice varsta,dar daca nu vom fi copii asa cum Blandul nostru ne-a creat,ramanem si in planul astral la fel cum suntem aici pe Pamant si lantul reincarnarilor se tot continua pana ne saturam de aceasta dureroasa naveta."
Adam Ramon


"Cu mii de ani în urmă omul nu era atât de ştiutor de cele ce se află în jurul lui şi de legile care conduc materia. Trăia o viaţă simplă în mijlocul naturii, muncind din greu pentru a-şi agonisi cele necesare traiului. Dar tocmai prin faptul că era lipit de natură avea mereu înaintea ochilor măreţia muntelui, auzea vuietul codrilor, se îmbăta de splendoarea răsăritului soarelui şi noaptea îl fascina bolta înstelată a cerului. Această nemărginire, această splendoare năştea în mintea lui întrebări şi sufletul său descoperi mai târziu pe Autorul lor: o Forţă infinită, o Voinţă infinită, o Înţelepciune infinită - Tatăl Ceresc, Creatorul a tot ce ştim şi nu ştim, a ceea ce vedem şi nu vedem. Înfrigurat, temător, plin de respect, îşi înălţă el ruga către Cel Atotputernic, să-l lumineze, să-l apere, să-l ierte. Şi aşa secolele s-au înşirat şi omul a intrat în legătură cu Puterile din spaţiu şi s-a bucurat în simplitatea cunoştinţelor lui, de fericirea de a auzi vocea Cerului, de a fi povăţuit, condus şi ridicat la Lumină.
Pe măsură ce omul se ridica în cunoaşterea materiei şi afla tot mai mult din legile care o conduc, cu cât viaţa lui se îndepărta de natură îndreptându-se tot mai mult spre sate şi oraşe, cu cât traiul lui devenea mai abundent şi mai luxos, cu atât mintea lui era mai distrată, până când a pierdut complet contactul cu Cei ce conduc viaţa şi ordinea în univers. Iniţial era conştient de existenţa unei lumi invizibile cu care intra în relaţie, dar mai târziu nu-şi mai aduse aminte de ea, materialismul copleşindu-l cu desăvârşire. Cu toată suferinţa, cu toată dragostea şi lumina pe care a semănat-o pe pământ Fiul iubit al Tatălui ceresc, omul tot nu a devenit mai bun,
mai iubitor de aproapele lui. Răul lua proporţii din ce în ce mai mult. Aşadar, către mijlocul secolului trecut, cu învoirea Celui Atotputernic, din lumea invizibilă se coborâră spiritele celor morţi, manifestându-se printre oameni prin diferite mijloace.
Misterele sanctuarelor orientale au reînviat, fenomenele oculte din Evul Mediu s-au reînnoit - se născu spiritismul. La început manifestările erau inferioare: mesele se învârteau ca într-un dans nebun, obiectele se mişcau de la un loc la altul fără să fie atinse, zidurile vibrau, mobilele trosneau şi loviturile se auzeau în diferite obiecte şi în podea. Existau o serie de fenomene, e drept vulgare, dar nu mai puţin convingătoare, potrivit timpului şi stării de spirit pozitive a societăţii moderne.
Aceste fenomene vorbeau simţurilor, pentru că ele sunt porţile care duc la înţelegere. Aceste impresii deşteaptă în om surpriza, îl împing la cercetare şi mai apoi aduc convingerea. După o perioadă de fenomene grosolane, aceste manifestări îmbracă o nouă înfăţişare. Loviturile se ordonează, urmând după un alfabet convenţional stabilindu-se astfel comunicări inteligente. De acum lumea invizibilă intră în comunicare cu lumea terestră şi omul este zguduit în cunoştinţele şi în credinţa lui. Află că există un spirit nemuritor, află scopul lui pe Pământ şi ţelul către care este destinat să ajungă. Ca şi creştinismul la începutul lui, şi spiritismul în primele timpuri a fost batjocorit, calomniat, persecutat, pentru că aducea la cunoştinţă lucruri noi pe care ştiinţa nu le putea explica. Dar timpul îşi face opera lui.
Omul vede, reflectează, oscilează şi mai apoi se convinge. Azi aceste manifestări cuprind tot Pământul. Pe când la început ele erau simple şi vulgare, azi îmbracă un caracter tot mai înalt. Mediumii scriu comunicări transmise de duhuri din spaţiu.
Instrumente muzicale cântă fără contactul omului. Creioanele scriu singure pe hârtie, conduse de o mână nevăzută. Se aud voci din spaţiu, răsună melodii sublime care par a coborî din cer, tulburând chiar şi pe cei mai materialişti. In fine, în timpurile din urmă, entităţi din lumea invizibilă se încorporează în câte un medium adormit şi comunică prin viu grai asistenţilor lucruri din trecut sau care se vor realiza în viitor.
Treptat, aceste comunicari se fac nu numai in limba natala,se fac si in alte limbi necunoscute nici de medium,nici de asistenti.
Cerul gasind ca a sosit timpul unor fenomene mai sublime,vedem astazi suflete coborand intre pamanteni,luand infatisarea fizica de om,intrand in conversatie cu asistentii,lasandu-se a fi atinsi,fotografiati,cantand la pian,lasand pe parafina tiparul mainilor si a fetei lor,iar apoi in vazul tuturor pierind in mijlocul unei cete.
Aceste fenomene extraordinare atrag atentia lumii si oamenii de stiinta cauta acum sa le examineze,sa aplice metode experimentale si sa elaboreze legi si reguli in producerea lor.Din aceste cercetari rezulta constant interventia unor entitati care traiesc in spatiu in stare fluidica,entitati care nu sunt decat cei ce au trait mai inainte pe Pamant si care constituie deasupra omenirii vizibile o umanitate invizibila.
Spiritismul ,aceasta credinta-stiinta, se reprezinta asadar clar nu cu simple declaratii,ci cu o serie de fapte si marturii atat de impozante,ca nu este posibil pentru un om cinstit si de bun-simt sa se mai indoiasca de realitatea lor.
Credinta in lumea invizibila este raspandita azi pe intreaga fata a globului si oamenii se strang in cercuri,in societati pentru studiul ei mai departe.Mii de carti apar si sute de reviste raspandesc acest Adevar: SPIRITUL ESTE NEMURITOR!!!"

Sursa:Profesor Scarlat Demetrescu(Introducerea cartii "Viata dincolo de mormant").

Va urez multa Pace,Lumina si Iubire!!!

Oare cat o sa mai fim mintiti???!!!

M-am intrebat de multe ori care este motorul schimbărilor pozitive intr-o societate şi trebuie să recunosc că de cele mai multe ori sunt tinerii, care refuză să accepte un adevăr relativ, mincinos, contestabil.

Ei sunt cei ce nu sunt legaţi de interese politice ori religioase de moment, ei sunt cei care caută un adevăr absolut... Deci pe ei ii indemn să-şi intrebe profesorii de istorie şi de limba romană:

Cat la sută din Dacia a fost cucerită de romani?

Si dacă profesorul ştie răspunsul: 14 % din teritoriul Daciei (care se intindea de la vest la est, de la lacul Constanţa-Elveţia de azi şi pană dincolo de Nipru), urmează altă intrebare:

Caţi ani au ocupat romanii acei 14% din teritoriul Daciei?

Si dacă profesorul va răspunde: numai 164 ani, atunci puteţi merge la următoarea intrebare:

Soldaţii "romani" chiar veneau de la Roma şi chiar erau fluenţi in limba latină?

Aici le va fi şi mai greu să vă răspundă, căci acei soldaţi
"romani" vorbeau orice limbă numai latina nu! Cohortele aflate pe pămantul Daciei cuprindeau soldaţi din diferite părţi ale imperiului roman, uneori foarte indepărtate.

Găsim Britani din Anglia de azi, Asturi şi Lusitanieni din peninsula Iberică, Bosporeni din nordul Mării Negre, Antiocheni din regiunile Antiochiei, Ubi de la Rin , din părţile Coloniei, Batavi de la gurile acestui fluviu, Gali din Galia, Reţi din părţile Austriei şi Germaniei sudice de azi, Comageni din Siria, pană şi Numizi şi Mauri din nordul Africii (C.C.Giurescu, Istoria Romanilor, I, 1942,p.130).

Şi ultima intrebare:

Cum a fost posibil ca intr-un aşa de scurt interval istoric TOATĂ populaţia Daciei să-şi uite limba şi să inveţe o limbă nouă, limba latină, de la nişte soldaţi "romani" care nici ei nu o vorbeau?

Cand toate popoarele civilizate din lume iniţiază, desfăşoară şi promovează valorile istorice care le indreptăţesc să fie mandre de inaintaşii lor, găsim opinia unor astfel de "adevăraţi romani", care, nici mai mult, nici mai puţin, spun despre formarea poporului daco-roman: "Soldaţii romani au adus femeile şi fetele dace in paturile lor şi aşa s-au născut generaţii de copii, care invăţau numai limba latină de la tatăl lor!!?? soldatul "roman"...

Cum or fi venit ele din Moldova de azi, din Basarabia, de pe Nistru, Bug şi de pe Nipru, acele soţii şi fete de traco-geţi şi carpi, de la sute şi sute de kilometri depărtare ca să fie "fecundate" de soldaţii "romani"?

După părerea stimabililor, femeile daco-gete erau şi "curve", ba chiar şi mute, nefiind in stare să-şi transmită limba strămoşească copiilor lor! Cat despre noi, urmaşii lor, cum ne-am putea numi altfel decat "copii din flori" apăruţi dintr-o aventură amoroasă a intregii populaţii feminine daco-gete, la care masculii autohtoni priveau cu "mandrie", aşteptand apariţia "simburilor" noului popor şi grăbindu-se, intre timp, să inveţe cat mai repede şi mai bine noua limbă, limba latină, cand de la soţii, cand de la fiicele lor (iubite ale soldaţilor romani cuceritori) ba chiar şi direct, de la soldaţii romani năvălitori ce le-au injosit căminele....

La Centrul Cultural Roman, pe data de 26 octombrie 1999, am aflat de la o altă somitate, de origine romană, prof. dr. in arheologie Ioan Pisso, că dacii au invăţat latina, de la romani, prin băile de la Sarmisegetuza lui Traian!

De ce prin băile romane şi de la nişte soldaţi cam fără haine pe ei?!

Nu prea ştiu ce a vrut să spună stimabilul profesor din Cluj despre bărbaţii daci, dar cred că nici un roman, nici măcar in joacă, nu are voie să facă o astfel de afirmaţie decat dacă... de fapt tot dinşii ne spun că ne tragem din "doi bărbaţi cu... braţe tari"! Astfel de declaraţii "istorice" te fac să-ţi doreşti să fii orice, numai roman nu!

Domnilor, Dacia a fost cotropită de romani in proporţie de numai 14% şi pentru o perioadă istorică foarte scurtă, de 164 de ani. 86% din teritoriul Daciei nu a fost călcat de picior de legionar roman.

Este greu de crezut că intr-o aşa de scurtă perioadă istorică, dacii să fi invăţat latina, fără ca pe 86% din teritoriul lor să-i fi intalnit pe soldaţii romani. Dar dacă nu de la romani au invăţat dacii latina, atunci de la cine? - se intreabă aceiaşi demni urmaşi ai lui Traian...

Herodot ne spune că, cel mai numeros neam din lume, după indieni, erau tracii. Iar Dio Casius ne spune şi el: "Să nu uităm că Traian a fost un trac veritabil. Luptele dintre Traian şi Decebal au fost războaie fratricide, iar Tracii au fost Daci". Faptul că dacii vorbeau "latina vulgară", este "un secret" pe care nu-l ştiu numai cei ce refuză să-l ştie.

"Cand sub Traian romanii au cucerit pe daci la Sarmisegetuza n-au trebuit tălmaci", afirmă Densuşanu şi asta schimbă totul. Deci, dacii şi romanii vorbeau aceeaşi limbă! Dacă astăzi se consideră că 95% din cunoştinţele acumulate de omenire sunt obţinute in ultimii 50 de ani, să vedem cum şi noţiunile noastre despre istoria poporului daco-roman pot evolua.

Cand nu de mult s-a publicat teoria evoluţiei speciei umane in funcţie de vechimea cromozomială, s-a ajuns la concluzia că "prima femeie" a apărut in sud-estul Africii. Următorul pas uriaş a fost in nordul Egiptului, iar de aici, in Peninsula Balcanică.

Cand profesoara de arheologie lingvistică Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles, California, a inceput să vorbească despre spaţiul Carpato-Dunărean ca despre vatra vechii Europe, locul de unde Europa a inceput să existe, am fost plăcut surprins şi m-am aşteptat ca şi istoricii noştri să reacţioneze la fel.

Dar, din partea lor am auzit numai tăcere. Cand profesorii Leon E. Stover şi Bruce Kraig in cartea "The Indo-European heritage", apărută la Nelson-Hall Inc., Publishers, 325 West Jack son Boulevard, Chicago, Illinois 60606 , vorbesc la pagina 25 despre Vechea Europă a mileniului 5 .d.H., care-şi avea locul in centrul Romaniei de azi, să nu fim mandri?

Cand studiile de arheologie moleculară ne indreptăţesc să ne situăm pe primul plan in Europa ca vechime, nu-mi este uşor să le răspund unor persoane care nu citesc nici ceea ce spun inteligent alţii despre noi şi nici măcar ce scriu eu. Studii impecabile cromozomiale, la nivel de mitocondrie, folosind PCR (polimerase chain reaction), pot determina originea maternă a unor mumii vechi de sute şi mii de ani.

Teoria genoamelor situează spaţiul carpato-dunărean ca fiind, nici nici mai mult nici mai puţin decat, locul de unde a inceput Europa să existe, locul unde acum 44.000 de ani sosiseră primele 3 Eve şi primul Adam... Cand am scris "Epopeea Poporului Carpato-Dunărean" şi volumele "Noi nu suntem urmaşii Romei", "In căutarea istoriei pierdute" şi "Călătorie in Dacia - ţara Zeilor", m-am bazat pe astfel de cercetări, dar şi pe cartea unei somităţi in domeniul preistoriei Europei, D-l V. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford, Anglia, căruia i se publica, in anul 1993, la Barnes & Noble Books, New York, "The History of Civilization", "The Aryans".

El explorează intr-un mod fascinant originea şi difuzarea limbilor in Europa preistorică. Intre paginile 176-177 publică şi o hartă arătand leagănul aryenilor in timpul primei lor apariţii; şi minune mare, spaţiul Carpato-Dunărean este cel vizat!

Cand roata, plugul, jugul, căruţa cu două, trei şi patru roţi apar pentru prima dată in lume pe teritoriul nostru, dacic, cand primul mesaj scris din istoria omenirii se găseşte tot pe teritoriul nostru, la Tărtăria , cand primii fermieri din Europa sunt descrişi pe acelaşi spaţiu, intr-o perioadă cand Anglia abia se separa de continent şi din peninsulă devenea insulă - 6,500 .d.H., (vezi John North, "A new interpretation of prehistoric man and the cosmos", 1996, Harper Collins Publishers, 1230 Avenue of Americas , New York , 10020, Chronology), nu-ţi vine a crede că tocmai cei pentru care aduni aceste informaţii formidabile despre poporul şi spaţiul pe care il ocupa ţara noastră, te decepţionează!

Nu de mult, la Primul Congres Internaţional de Dacologie, Bucureşti, hotel Intercontinental, domnul profesor doctor in istorie Augustin Deac ne vorbea despre "Codex Rohonczy", o cronică daco-romanească, insumand 448 pagini, scrisă in limba romană arhaică, "latina vulgară", cu alfabet geto-dac! Pe fiecare pagină se aflau scrise circa 9-14 rinduri.

In text sunt intercalate 86 de miniaturi executate cu pana, care prezintă diferite scene laice şi religioase. Direcţia scrierii este de la dreapta la stanga şi textul se citeşte de jos in sus. Descoperim că in bisericile vechi, daco-romaneşti, cultul ortodox se exercita in limba "latină vulgară", chiar pană in secolele XII-XIII, cand s-a trecut la oficierea cultului in limbile greacă şi slavonă.

Codexul cuprinde mai multe texte, ca "Jurămantul tinerilor vlahi", diferite discursuri rostite in fata ostaşilor vlahi inaintea luptelor cu migratorii pecenegi, cumani, unguri, o cronică privind viaţa voievodului Vlad, care a condus Vlahia intre anii 1046-1091, imnul victoriei vlahilor, conduşi de Vlad asupra pecenegilor, insoţit de note muzicale etc.

Atunci se miră şi se intreabă, pe bună dreptate, domnul profesor doctor in istorie Augustin Deac: "De ce institutele de specialitate ale Academiei Romane au rămas pasive la descoperirea şi descifrarea acestui document istoric, scris in limba dacoromană, latina dunăreană, intr-un alfabet geto-dacic existent de milenii, cu mult inaintea celui latin al romanilor?"

Dar, după orientarea ideologică ce o au, cei sus amintiţi ar fi preferat ca acest diamant să nu se fi descoperit. Academia Romană ar fi trebuit să organizeze o mare sesiune ştiinţifică cu caracter nu numai naţional, cat mai ales internaţional. Dar şi ei, la fel ca şi "romanii adevăraţi", vajnici urmaşi ai lui Traian, vor să arate omenirii ce inseamnă să fii umil şi să-ţi dispreţuieşti strămoşii, trecutul şi neamul...

Faptul că NOI, Romanii, suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar trebui să ne facă să ne mandrim şi nicidecum să căutam contra argumente, precum cei lipsiţi de inţelepciune care işi taie cu sirg craca de sub picioare...

Acest articol este extras dintrun text ce aparţine Dr. Napoleon Săvescu, Fondator & Preşedinte al "Dacia Revival International Society" of New York