Au apãrut în ultima vreme o serie de studii, atât ale unor specialisti cât si ale unor nespecialisti, care sustin cã legãturile dintre România si India sunt mai profunde si mai exacte decât cele filozofice/mistice evidentiate de Eliade. Noua teorie încearcã sã demonstreze, cu argumente coerente si logice, dar, totusi, greu de acceptat de cãtre comunitatea academicã româneascã, cã rolul jucat de strãmosii nostri pe scena civilizatiilor euro-asiatice a fost mult mai important decât este recunoscut în prezent. Desi mesajul teoriei este unul benefic si favorabil curentelor istorice ce sustin originea dacicã a românilor de azi, se considerã, deocamdatã, cã aceste noi perspective nu pot fi sustinute cu suficiente dovezi stiintifice. Meritã totusi, ca un exercitiu de gândire, sã încercãm sã comparãm ceea ce stim cu certitudine despre istoria noastrã cu ceva ce ar putea fi adevãrat pânã la proba contrarie.
Urmãtorul articol se bazeazã pe lucrarea „Noi nu suntem latini sau latinii sunt noi”, semnatã în anul 2000 de Petre Morar.
LIMBA SANSCRITÃ SI POPORUL ARIAN
Argumentele lingvistice ignorate care demonstreazã legãtura directã dintre limba vechilor arieni si limba vorbitã astãzi în spatiile românesti.
Pentru a întelege singuri argumentele ce vor fi aduse mai jos cu scopul de a demonstra legãtura directã dintre poporul/limba arianã si poporul/limba românã, precum si pentru a accepta consecintele a ceea ce veti descoperi, nu aveti nevoie decât de un dictionar sanscrit-englez, sau cel putin de textele capitolelor III-VII din celebra „Rig Veda”, de cunostinte minime privind cultura arianã (sau cultura Ceramicii Cordate – nume folosit de istorici pentru a evita mult disputatul termen „arian”) si de o gândire si culturã personalã deschise cãtre acceptarea argumentelor rationale într-o problemã în care au predominat argumente de ordin emotional, contextual si politic.
Este unanim acceptat cã limba arianã este limba religiei politeiste din India de acum 4000 de ani si cã texte scrise pe hârtie, în aceastã limbã, au apãrut în jurul anului 500 î.e.n. În dictionarele sanscrite moderne apar o serie întreagã de cuvinte adãugate artificial, deoarece, dupã Germania si Persia, a venit rândul Indiei de a încerca sã-si asume titulatura de „popor arian”. Astfel, pentru a pãstra obiectivitatea celor afirmate, vom avea în vedere mai ales textele scrise în limba arianã veche, ce se regãseste în textele vedice.
Precizãm cã limba arianã, ajunsã în India dupã lungi peregrinãri si devenitã limbã de cult, a avut o anumitã evolutie religioasã în India si a fost denumitã mult mai târziu de cãtre lingvistii indieni drept limbã sanscritã, cu sensul de limba „scrisã” sau limba „cultã”, ca si opozitie fatã de limba în circulatie curentã, denumitã prakrita sau limba „practicã”, „vorbitã”. De aceea, trebuie fãcutã distinctia între limba arianã, pe care o folosim când ne referim la poporul arian, ca si creator si vorbitor al acesteia, si limba sanscritã care reprezintã ceea ce a devenit limba arianã în India, dupã ce si-a pierdut caracterul ocult.
Este de asemenea atestat de cercetãrile arheologice cã poporul arian era rãspândit, în jurul anului 2000 î.e.n. pe Dunãre în sus, Rin si Sena cãtre Europa de Vest, Galia si Iberia, cãtre nordul Europei pânã în zona balticã si zona stepelor, cãtre sud spre Macedonia pânã la Mediterana, apoi cãtre est spre Anatolia, Persia si India. Cunostintele lingvistice si culturale despre poporul arian ne provin din zona egeeanã, Asia Micã, Iran si India, unde acesta a ajuns în expansiunea sa dupã 1700 î.e.n., lãsând în urmã focare de limbã si culturã. Poporul arian a cucerit si stãpânit Mesopotamia Babilonului, Iranul si India prin mijloacele sale moderne si prin puterea de neînvins a culturii sale vedice, a „Celui ce Vede Adevãrul”. Ajunsã în Iran si India, cultura Veda, a Vãzãtorului, a fost transmisã oral din generatie în generatie pentru 1000 de ani, dupã care a fost scrisã pe hârtie în jur de 500 î.e.n., concretizatã în ceea ce azi cunoastem drept biblia Rig Veda, respectiv biblia Avesta (varianta persanã – putin cunoscutã, sau ignoratã – a imnurilor vedice).
Poate fi socant, dar încã nu existã un consens despre originea si devenirea poporului arian. Germanii sustin gratuit cã ei ar fi arieni, dar noi stim cã arienii nu provin din zona Balticã unde s-au format teutonii, ci arienii au cucerit zona Balticã, la fel cum au cucerit zona egeeanã, Asia Micã, Iranul si India. Este posibil ca cel mai mare popor antic (nu o spunem noi, o spune Herodot) sã nu aibã un loc de origine? Este posibil ca din cel mai mare popor antic sã nu fi rãmas nimic la origine? Este oare doar o coincidentã cã dacii erau cel mai mare popor european la început de erã? Este doar o coincidentã cã atât arienii cât si dacii de mai târziu „au dispãrut” fãrã nici o urmã?
Este posibil ca din limba arianã ajunsã Sfântã, sã nu mai fi rãmas chiar nimic în ziua de azi? Noi vom începe sã demonstrãm cã poporul si limba arianã provin din spatiul carpato-dunãrean, leagãnul poporului arian dintotdeauna. Observati cã astfel noi nu sustinem aici o altã teorie, printre multe altele existente, ci demonstrãm, de data aceasta lingvistic, originea carpatinã a arienilor. Pentru a accepta demonstratia care urmeazã, ar fi indicat sã nu vã lãsati influentati de ceea ce ati citit în enciclopedia Britanica (unde ori de câte ori vine vorba de originea arienilor – care nici nu sunt numiti astfel, nicãieri – se fac diverse aluzii la bazinul Dunãrii, la sudul Ucrainei sau nordul Bulgariei de astãzi, orice, doar pentru a nu pomeni numele tãrii noastre), nici de ceea ce puteti citi în DEX la etimologiile cuvintelor românesti (conform cãrora limba românã este un adevãrat „ghiveci” lingvistic, format în doar câteva sute de ani – desi se stie cã schimbarea structurii gramaticale si a fondului de bazã al unei limbi necesitã mii de ani, pentru cã sunt intrinsec legate de fiinta poporului care o vorbeste), ca sã nu mai vorbim de cuvintele strãvechi, aflate încã în circulatie pe la Cluj si pe care DEX-ul a uitat sã le mai înregistreze în editia din 1998, invocând uneori ca argument faptul cã unele pot fi folosite în contexte vulgare, desi nu reprezintã decât denumiri strãvechi ale unor pãrti anatomice ale corpului uman.
Demonstratia poartã numele de „Demonstratia Morar” (dupã numele clujeanului Petre Morar, care a elaborat-o pentru prima datã în anul 2000 e.n.), este cât se poate de simplã si se bazeazã pe câteva principii, pe care un lingvist le învatã în primii ani de facultate (dar uitã sã le aplice!).
Primul principiu spune cã „Un nume propriu provine din limba si cultura în care are o semnificatie ca si substantiv comun, adjectiv sau verb”. Demonstrãm, pe baza acestui principiu, cã întreaga bazã de nume proprii a Culturii Veda este formatã din substantive comune, adjective si verbe din limba românã contemporanã, deci nu a putu fi creatã decât în spatiul carpato-dunãrean unde se vorbeste limba românã pânã în ziua de azi. Iatã câteva exemple, ordonate alfabetic, în acest sens, cu referire la cuvinte ce apartin fondului de infrastructurã culturalã al unei limbi:
APA = APA. [RV:3.23.4.a-c]: „ni tua dadhe vara a prithivya ilayas pade sudinatue ahnam drisadvatyam manusa apayayam sarasvatyam revad agne didihi” sau în traducere literarã „…Igna strãluceste opulent … în Drishadwati,în Apaya si în Saraswati”. Pe zeul vedic al apelor îl cheamã nici mai mult nici mai putin decât „apa”! având sufixul „ya”, folosit în limba arianã la derivarea formei lungi, cum ar fi perechea „zeu-zeitate”. Mai mult, pe la Cluj, se foloseste cuvântul „apãraie, apãraia”, cu sensul de „apã multã”. Astfel, dacã uiti robinetul deschis, se va face peste tot o „apãraie”, expresie folositã si pentru inundatii, etc. Observati acum si mai clar forma ancestralã „apa-ia” si forma contemporanã „apã-ra-ia”. Substantivul comun „apa” existã în douã limbi pe Tera: limba arianã strãveche si limba românã de azi, deci poporul român de azi este poporul arian din vechime. Nici o altã limbã din lume nu a putu crea numele „apaya”, cu sensul de „apãraia”. Latinii nu au putut crea numele „Apa” din moment ce ei foloseau forma derivatã „aqua”.
ARIAN = A ARA, ARIA. Însusi numele poporului arian are semnificatie comunã în limba românã. [RV:1.59.2a] „murdha divo nabhir agnih prithivya athabhavad arati rodasiyoh tam tua devaso janayanta devam vaisvanara jyotir id ariyaya” sau „…zeii te-au creat ca zeu ca sã fii lumina (noastrã, a) arienilor”. În limba românã existã verbul „a ara, arare” si existã substantivul „arie” (cf. DEX: „loc special amenajat unde se treierã cerealele…” sau „mãsurã a unei suprafete”), de unde rezultã si forma derivatã „arian”, cu sensul de „cel ce are o arie” sau „stãpânul ariei”. Se impune astfel reconsiderarea etimologiei substantivului „arie” si verbului „a ara” din limba românã, mult mai vechi decât „area, arare” din latinã.
BHAGO = A BÃGA. [RV: 5.16.2.a-c]: „sa hi dyubhir janAnaM hotA dakSasya bAhuvoH vi havyam agnir Anusag bhago na vAram RNvati” sau „ca si Bhaga cu plãcerea, Agni ne dã bunãtãtile pe care le dorim”. Zeul vedic Bhaga este asociat cu dragostea, cãsãtoria, familia, afectiunea, frumusetea, dar si cu sexul în sine, copulatia, obsesiile, himenismul, bolile venerice, etc. Cuvântul arian „Bhaga” apare în expresii multiple cum ar fi „bhaga-dAraNa” tradusã drept „o anumitã boalã”, în expresia „bhaga-deva” tradusã drept „a te închina la organul sexual feminin” sau, literal, „Zeul Bãgãrii”. Cuvântul „Bhaga” în sine mai înseamnã, similar cu limba românã, „a-i bãga o parte de”, „a te bãga în haine”, „a-l bãga în serviciul cuiva”, „a-i bãga parte”, „a bãga” cu sensul sexual de „a avea cunostinte carnale”. Mai apare în expresia „bhaga-sama”, care nu înseamnã altceva decât „a bãga în seamã”. Din aceste exemple rezultã cã numele vedic „bhaga” corespunde verbului românesc „a bãga, bãgare”, cu toate sensurile lui multiple, în particular cu sensul sexual de copulatie. Dacã veti spune cã poate sã fie o simplã coincidentã, voi râde si vã voi spune cã un cuvânt românesc care seamãnã (este „de o samã”), nu numai sintactic ci si semantic, cu un cuvânt vedic (apare în expresii identice, are o întreagã familie de cuvinte – „bãgare”, „bãgãcios”, „bãgãret”, „bãgãtor” – care îi atestã vechimea) si nu mai apare în alte limbi pe Tera, nu poate fi considerat, cum este în DEX, ca având origine „necunoscutã”.
IAD = IAD. [RV: 1.36.18.a]: „agnina turvasam yadum paravata ugradevam havamahe agnir nayan navavastvam brihadratham turvitim dasyave sahah” sau, în traducere literarã, „Prin Agni chemãm pe… Yad din împãrãtia de sus”. În cultura vedicã, Yad este zeul domnitor peste unul din locurile în care sufletul merge dupã moarte. În limba românã avem substantivul neutru „iad”, deci poporul care vorbeste limba românã a creat numele de „Iad”.
IAMA = IAMA. În Panteonul vedic avem o clasã inferioarã de zei, din neamul lui Adityas. Aditias au fost clasa conducãtoare, dar Indra s-a rãzvrãtit împotriva lor si i-a învins, acum Aditias fiind pe locul doi. Unul dintre zeii grupului Aditias, asemenea lui Mitra si Varuna, este zeul Yama. Zeul vedic Yama este zeul mortii. El tine în mâna stângã un lat cu care prinde sufletul celui mort si îl duce în împãrãtia mortilor. Gãsim în limba românã cuvântul „iama”, explicat de DEX drept „a da nãvalã”, „a se repezi” sau „a distruge”. Cuvântul românesc „iama” este asociat cu moartea pânã în zilele noastre, în expresii de genul „lupul a dat iama în oi” sau „ai nostri au dat iama în dusmani” etc. Acest cuvânt este strãvechi si îl foloseau si strãmosii nostri arieni-carpatini. Nu existã nici o altã limbã europeanã, în afara limbii române, care sã continã cuvântul „iama”.
AGNI = A IGNI, IGNAT. [RV: 1.12.1.a-c]: „agnim dutam vrinimahe hataram visvavedasam asya yajnasya sukratum” sau „Îl alegem pe Agni, cel ce hotãrãste, zeu a toate stiutor, mesagerul care sã primeascã acest sacrificiu”. Zeul Agni este punctul central al Rig Vedei, el este Zeul Foc, cel ce încãlzeste trupul si lumineazã mintea. În românã avem substantivul ignat care înseamnã, conform DEX, „nume dat zilei de 20 Decembrie în care tãranii obisnuiesc sã-si taie porcii”. Pe la Cluj, la tãiatul porcului se face „bobotaie” sau „pãlãlaie”, cu sensul de „foc”, de la paiele cu care se arde porcul. De aici rezultã o legãturã semanticã între „ignat” si „foc”. DEX-ul nu s-a deranjat însã sã înregistreze un alt cuvânt românesc strãvechi, încã în circulatie pe la Cluj, verbul „a igni”, cu sensul de „a aprinde”, care se foloseste în contextul „nu pot igni focul” sau „focul nu igneste” etc. Existã alte limbi europene în care „a igni” s-a rãspândit cu sensul de „a aprinde”, cum ar fi în englezã cuvântul „to ignite, ignition” pentru „a aprinde”. Observãm de asemenea, dacã mai era cazul, apropierea mult mai clarã a românescului „ignat” de limba vedicã, în comparatie cu slavonul „ignatije” din care DEX-ul sustine cã provine.
OM = OM, A OMENI, silaba ocultã. Însãsi silaba ocultã „om”, declaratã „intraductibilã”, are o semnificatie comunã, esentialã si cu o vastã familie de cuvinte si sensuri, în limba românã. În limba arianã, desi „om” si-a pierdut sensul initial, ceea ce e firesc pentru o limbã izolatã de izvorul initial carpatin, acest cuvânt are o largã familie de cuvinte chiar în limba arianã, ce a fost însã ignoratã din motive stranii. Dãm un singur exemplu: „oman”, care are sensul de „ajutor”, „protectie”, „favoare”, „amabilitate” sau pur si simplu adjectivul românesc „uman”.
PITAR = PITAR. Zeul zeilor vedici este Diaus Pitar, tatãl Cerurilor, a cãrui sotie este mama Tara. Pitar este tatãl lui Indra, regele zeilor vedici. În perioada romanã, Diaus Pitar va deveni marele Jupiter (Ju-piter), iar în Grecia va deveni Cronos, care analog lui Pitar este deposedat de cãtre propriul sãu fiu, în cazul vedic Indra, care l-a prins pe Pitar de picior si l-a tras jos din Ceruri. În limba românã cuvântul „pitar” este explicat (DEX): „titlu dat boierului care se ocupã cu aprovizionarea cu pâine…”. Cuvântul românesc „pitar” este asociat cu pita, exact cum era si în vechime, unde era folosit ca titlu de familie, dat bãrbatului care era responsabil cu câstigarea pitei. Mentionãm cã în zona Transilvaniei, se foloseste si astãzi cuvântul „pitã” pentru pâine.
RIG VEDA = RIGA + A VEDEA. Însãsi numele culturii vedice are o semnificatie comunã în limba românã! „Rig Veda” este tradus în toate limbile lumii drept „Regele care Vede” sau „Regele Întelept” sau „Regele Clarvãzãtor”. Sã analizãm structura numelui propriu „Rig Veda”. Existã în limba românã substantivul comun arhaic „riga”, cu sensul de „rege” (vezi titlul poeziei lui Ion Barbu, „Riga Cripto si lapona Enigel”). Avem de asemenea în limba românã verbul „a vedea” cu sensul direct de „vedere” si cel figurat de „vãzãtor” sau „vizionar”. Iatã cum numele celebru de „Rig Veda” este compus dintr-un substantiv comun si un verb din limba românã. Forma de azi s-ar scrie „Rig Veda” sau „Regele Vede”. Avem în acest caz o potrivire sintacticã si semanticã absolutã cu însãsi numele culturii vedice.
RITA = RIT. În religia Veda, Rta este un termen care desemneazã ordinea cosmicã a universului. Este Rta prin care soarele rãsare si apune, este Rta prin care râurile curg la vale, copacii cresc si animalele se nasc. Rta este de asemenea roata cu douãsprezece spite ale ciclului anual. Rta este calea pe care cineva o urmeazã cãtre telul urmãrit. Orice fel de actiune trebuie efectuatã prin respectarea lui Rta, încât sã se desfãsoare armonios. Rta nu este un zeu în sine, ci regula sau legea dupã care se conduc zeii si întregul univers. În scrierea cu alfabetul sanscrit, vocalele sunt uneori implicite, ca într-o scriere prescurtatã în care se sare peste vocale, dacã nu sunt explicit necesare. Avem de exemplu Rig Veda scris „Rg Veda”, pentru cã vocala dintre „r” si „g” este implicitã. Analog, cuvântul Rta trebuie considerat ca având o vocalã implicitã între „r” si „t”, care devine cuvântul „rita”. Sã observãm cã avem în limba românã substantivul „rit”, cu sensul din DEX de „ritual”, „rânduialã” sau „tipic”. Dintr-o datã cuvântul arian „rita” începe sã aibã sens în limba românã de azi, fiind „rânduiala cosmicã”, „ritualul vedic” sau „tipicul naturii”.
SUDRA = A ASUDA, SUDOARE. [RV, 1.94.15.a-c]: „yasmai tuvam sudravino dadaso anagastvam adite sarvatata yam bhadrena savasa codayasi prajavata radhasa te siyama”. Arienii care au ajuns în expansiunea lor pânã în India, au creat aici o societate stratificatã, bazatã pe patru nivele sociale, ca sã-si pãstreze privilegiile si ca sã se diferentieze de populatia localã negroidã. Cel mai de sus nivel este rezervat arienilor, iar cel mai de jos nivel al societãtii a fost numit „sudra”, cu sensul de „cei ce muncesc” sau „cei ce asudã” sau „sudoare”.
TARA = TARA. Zeita Mamã Universalã din cultura Veda este Tara, personificare a Pãmântului întreg, cea care dã nastere la tot ce este viu sub soare. Avem în limba românã substantivul „tara” cu sensul din DEX de „teritoriu locuit de un popor organizat…”, deci se leagã de Pãmânt. Existã multe alte sensuri si contexte în care se foloseste substantivul „tara”, dar acceptiunea comunã este de „tot pãmântul românesc”. Existã o familie extrem de largã de cuvinte derivate din acest substantiv, din care amintim doar „tãrânã”, „tarinã”, „tãrm” etc., toate cu sensul direct sau indirect de Pãmânt, ca sustinãtor al vietii. Alte explicatii sunt de prisos.
VARUNA = VARA. [RV, 4.13.2.a-c]: „urdhvam bhanum savita deva asred drapsam davidhvad gaviso na satva anu vratma varuno yanti mitro yat suriyam divi arohayanti” sau „Divinul creator Soarele a atins mijlocul cerului… Este Varuna si Mitra care fac Soarele sã urce cãtre Rai, potrivit legii”. Existã nenumãrate referiri în Rig Veda la Varuna, asociatã întotdeauna cu lumina, cãldura, plenitudinea si adevãrul. Pasajul de mai sus descrie pur si simplu anotimpul vara, la vremea solstitiului, când Soarele este la înãltime maximã, ridicat acolo de … Varuna!
VASUS = VASUL. Panteonul vedic cuprinde o multime de zeitãti principale si secundare, o stratificare a societãtii zeilor însisi. Astfel, zeita Apa, este sprijinitã de opt slujitoare, numite Vasus. Vasus sunt zeitãti inferioare, dar fãrã ele evident cã slujirea este imposibilã, mai ales când te cheamã Apa! Desi sunt mai putin conturate, zeitele Vasus slujesc numai împreunã cu Apa, deci le putem întelege semnificatia: ele sunt Vasele prin care Apa îsi face slujirea cãtre Indra.
În concluzie, întreaga bazã de nume proprii a Culturii Veda este formatã din substantive comune, adjective si verbe din limba românã contemporanã. Aceasta demonstreazã, în mod irefutabil, cã singurul popor din lume care a putut crea numele vedice este poporul român în a cãrui limbã existã cuvintele comune potrivite semantic cu numele vedice.
Exemplificarea (dacã mai este necesarã…!) a altor principii lingvistice unanim acceptate de specialisti, precum si implicatiile de ordin istoric ale concluziilor acestei demonstratii, vor fi prezentate într-un articol viitor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu