Conversaţii cu Dumnezeu-Neale Donald Walsch(fragment)

Cum vorbeşte Dumnezeu şi cui?
Când am pus această întrebare, uite ce răspuns am primit:

Eu vorbesc cu toată lumea. Tot timpul. Întrebarea nu este, cu cine
vorbesc; întrebarea este, cine Mă ascultă.

Intrigat, I-am cerut lui Dumnezeu să-mi dea mai multe
detalii.
Iată ce a spus Dumnezeu:

În primul rând, să schimbăm cuvântul a vorbi cu a comunica.
Este un cuvânt mai bun, mai plin, mai potrivit. Când încercăm să
vorbim unul cu celălalt - Eu cu tine, tu cu Mine - suntem imediat
constrânşi de incredibila limitare a cuvintelor. Din acest motiv, Eu nu
comunic numai prin cuvinte. De fapt, o fac rareori. Cea mai
obişnuită formă prin care Eu comunic o reprezintă sentimentele.
Sentimentul este limbajul sufletului.
Dacă vrei să ştii ce adevăr găseşti tu într-o anumită situaţie,
gândeşte-te ce simţi faţă de ea. Sentimentele sunt uneori greu de
descoperit - şi adesea chiar şi mai greu de recunoscut. Cu toate
acestea, cele mai ascunse şi mai profunde sentimente reprezintă cel
mai mare adevăr.Secretul este să ajungi la aceste sentimente.
Am să-ţi arăt cum. Iarăşi. Dacă vrei.
I-am spus lui Dumnezeu că vroiam cu adevărat, dar că, în
acest moment, dorinţa mea cea mai mare era să primesc un
răspuns complet şi detaliat la prima mea întrebare. Iată ce mi-a
spus Dumnezeu:

Eu comunic şi prin gând. Gândul şi sentimentele nu sunt acelaşi
lucru, deşi ele pot apărea în acelaşi timp. Când comunic prin gând,
folosesc adesea imagini vizuale. Din acest motiv, gândurile sunt mai
eficiente ca unelte de comunicare decât cuvintele simple.
Pe lângă sentimente şi gânduri, folosesc ca un important mijloc
de comunicare vehiculul experienţei. Şi în cele din urmă, când nu
reuşesc prin sentimente, gânduri şi experienţă, folosesc cuvinte.
Cuvintele sunt cu adevărat mijlocul de comunicare cel mai puţin
eficient. Ele sunt cele mai expuse la interpretări greşite şi cel mai
adesea prost înţelese.

De ce?

Deoarece cuvintele sunt, pur şi simplu, sunete rostite care
înlocuiesc sentimentele, gândurile şi experienţa. Ele sunt simboluri,
semne, embleme. Ele nu sunt Adevăr. Ele nu sunt realitatea.
Cuvintele pot să te ajute să înţelegi ceva. Experienţa îţi permite
să ştii. Şi totuşi, există anumite lucruri pe care nu le poţi trăi ca
experienţă. Aşa că v-am dat celelalte unelte de cunoaştere. Acestea se
numesc sentimente. Şi, de asemenea, gânduri.
Suprema ironie este că voi aţi dat atât de mare importanţă
Cuvântului lui Dumnezeu şi atât de puţină experienţei.
De fapt, aţi minimalizat atât de tare valoarea experienţei încât,
atunci când trăiţi o experienţă legată de Dumnezeu şi care diferă de
ceea ce aţi auzit despre Dumnezeu, în mod automat abandonaţi
experienţa şi luaţi de bune cuvintele, când ar trebui să fie exact
invers.
Experienţa şi sentimentele voastre reprezintă ceea ce voi ştiţi
faptic şi intuitiv despre acel lucru. Cuvintele încearcă doar să
simbolizeze ceea ce ştiţi şi adesea pot să producă confuzie.
Acestea sunt deci uneltele cu care Eu comunic; totuşi, ele nu sunt
metode, pentru că nu toate sentimentele, nu toate gândurile, nu toată
experienţa şi nu toate cuvintele sunt de la Mine.
Multe cuvinte au fost rostite în numele Meu. Multe gânduri şi
multe sentimente au fost sponsorizate de cauze care nu erau creaţia
Mea directă. Multe experienţe rezultă din toate acestea.
Problema este una de discernământ. Dificultatea constă în a face
diferenţa între mesajele de la Dumnezeu şi datele venite din alte
surse. Diferenţierea se face simplu, aplicând o regulă de bază:
Mie Îmi aparţin Gândul vostru cel mai Înalt, Cuvântul vostru cel
mai Clar, Sentimentul vostru cel mai Măreţ. Orice altceva de mai
mică valoare provine din altă sursă.
Acum, sarcina de diferenţiere devine uşoară şi ar trebui să nu fie
greu nici măcar pentru un începător să-şi dea seama ce înseamnă cel
mai Înalt, cel mai Clar şi cel mai Măreţ.
Îţi voi da totuşi aceste îndrumări:
Cel mai Înalt Gând este întotdeauna acel gând care conţine
bucurie. Cele mai Clare Cuvinte sunt acele cuvinte care conţin
adevărul. Cel mai Măreţ sentiment este acel sentiment pe care-l
numiţi dragoste.
Bucurie, adevăr, dragoste.
Acestea trei sunt surori şi una te duce întotdeauna la cealaltă. Nu
contează ordinea în care sunt aşezate.
Acum, după ce am stabilit care mesaje sunt ale Mele şi care vin
din altă sursă, singura problemă care rămâne este dacă mesajele Mele
vor fi luate în seamă.
Majoritatea mesajelor Mele nu sunt luate în seamă. Unele, pentru
că par prea bune ca să fie adevărate. Altele, pentru că par prea grele
pentru ca să fie urmate. Multe, pentru că sunt, pur şi simplu, înţelese
greşit. Majoritatea, pentru că nu sunt primite.
Cel mai puternic mesager al Meu este experienţa, dar până şi pe
acesta îl ignoraţi. Îi ignoraţi în special pe acesta.
Lumea voastră n-ar arăta aşa cum arată acum dacă aţi fi dat, pur
şi simplu, ascultare propriei voastre experienţe. Rezultatul faptului că
nu aţi dat ascultare experienţei este că o retrăiţi iarăşi şi iarăşi. Asta,
pentru ca planul Meu să nu fie contracarat şi voinţa Mea să nu fie
ignorată. Veţi primi mesajul. Mai devreme sau mai târziu.
Nu vă voi forţa totuşi. Nu vă voi sili niciodată. V-am dat liber
arbitru - puterea de a face ce consideraţi voi că e mai bine şi nu o să
vi-l iau niciodată înapoi.
Aşa că voi continua să vă trimit, iarăşi şi iarăşi, aceleaşi mesaje
în decursul mileniilor şi către oricare colţ pe care-l veţi ocupa în
univers. Vă voi trimite mesajele Mele la nesfârşit, până când le veţi
primi şi le veţi asimila, considerându-le ale voastre înşivă.
Mesajele Mele vor veni în sute de forme, în mii de momente, pe
parcursul a milioane de ani. Nu puteţi să nu le primiţi, dacă ascultaţi
cu adevărat. Nu le puteţi ignora dacă le-aţi auzit cu adevărat. Astfel,
comunicarea noastră va începe cu seriozitate. Asta, deoarece în trecut
doar v-aţi adresat Mie, v-aţi rugat Mie, aţi intervenit la Mine în
favoarea cuiva, M-aţi implorat şi uite că, acum, Eu pot să vă
răspund, aşa cum o fac aici.

De unde ştiu eu că această comunicare este de la Dumnezeu?
De unde ştiu că nu este propria mea imaginaţie?
Care ar fi diferenţă?

Nu-ţi dai seama că aş putea acţiona la fel de
uşor prin imaginaţia ta, ca şi prin orice alt mod? Ţi-aş aduce exact
gândurile, cuvintele sau sentimentele corecte în orice moment,
potrivite perfect cu scopul din clipa aceea, folosind una sau mai
multe modalităţi.
Vei şti că aceste cuvinte sunt de la Mine pentru că tu, de la tine
putere, nu ai vorbit niciodată aşa de clar. Dacă ai fi discutat atât de
clar despre aceste întrebări, nu le-ai mai fi pus.

Cu cine comunică Dumnezeu? Cu oameni speciali?
În momente speciale?

Toţi oamenii sunt speciali şi toate momentele sunt deosebite.
Nu există nici o persoană sau nici un moment mai special decât
celălalt. Mulţi oameni cred că Dumnezeu comunică în moduri
deosebite şi numai cu oameni deosebiţi. Aceasta îndepărtează masa
de oameni de la responsabilitatea de a auzi mesajul Meu, cu atât mai
puţin de a-l primi (ceea ce este cu totul altceva) şi le permite să ia de
bun cuvântul altcuiva în orice privinţă.
Nu trebuie să Mă ascultaţi, pentru că aţi decis deja că alţii M-au
ascultat în legătură cu orice subiect şi voi trebuie să-i ascultaţi pe ei.
Ascultând ceea ce alţi oameni cred că M-au auzit pe Mine
spunând, voi nu trebuie să gândiţi deloc.
Acesta este cel mai mare motiv pentru care, pe plan personal,
unii oameni se îndepărtează de mesajele Mele. Dacă acceptaţi că
primiţi mesajele Mele în mod direct, atunci sunteţi responsabili
pentru felul în care le interpretaţi. Este mult mai sigur şi mult mai
uşor să acceptăm interpretarea altora (chiar a celor care au trăit acum
2000 de ani) decât să încercăm să interpretăm mesajul pe care-l
primim în acest moment.
Totuşi, te invit la o nouă formă de comunicare cu Dumnezeu. O
comunicare cu dublu sens. Adevărul este că tu M-ai invitat. Eu am
venit la tine sub această formă, chiar acum, ca să răspund chemării
tale.

De ce unii oameni, cum ar fi Christos, par să audă mai mult
din comunicările Tale decât alţii?

Pentru că unii oameni vor cu adevărat să asculte. Ei vor să audă
şi vor să rămână deschişi la comunicare, chiar şi atunci când aceasta
pare înspăimântătoare, nebunească sau absolut greşită.

Trebuie să-L ascultăm pe Dumnezeu, chiar atunci când ceea
ce se spune pare a fi greşit?

Mai ales când pare greşit. Dacă voi credeţi că aveţi dreptate în
toate privinţele, ce nevoie mai aveţi să vorbiţi cu Dumnezeu?
Daţi-i drumul şi acţionaţi aşa cum ştiţi. Dar, observaţi că, de când
sunteţi, tot asta faceţi. Şi uitaţi-vă în ce hal a ajuns omenirea. E clar
că v-a scăpat ceva. E limpede că există ceva ce nu înţelegeţi. Numai
ceea ce înţelegeţi voi vi se pare corect, deoarece „corect” este un
termen pe care-l folosiţi pentru a desemna ceva cu care sunteţi de
acord.
Deci, ceea ce v-a scăpat, vă va apărea la început ca fiind „greşit”.
Singurul mod de a face un pas înainte este de a vă pune
întrebarea:
„Ce s-ar întâmpla dacă tot ceea ce eu am considerat că
este ,greşit' este ,corect'?”
Orice mare savant ştie acest lucru. Când
ceea ce face nu dă rezultate, un savant dă deoparte toate
presupunerile şi o ia de la capăt. Toate marile descoperiri s-au făcut
când oamenii au acceptat şi au dorit să nu aibă dreptate. Exact de
asta e nevoie acum.
Nu poţi să-L cunoşti pe Dumnezeu, până nu ai încetat să-ţi mai
spui că-L cunoşti deja pe Dumnezeu. Nu poţi să-L auzi pe
Dumnezeu, până nu încetezi de a crede că L-ai auzit deja.
Nu pot să-ţi spun Adevărul Meu, până când tu nu încetezi să-Mi
spui adevărul tău.

Dar adevărul meu despre Dumnezeu vine de la Tine.

Cine a spus asta?

Alţii.

Care alţii?

Conducătorii. Preoţii. Rabinii. Pastorii. Cărţile. Cerule,
Biblia!!.

Acestea nu sunt surse autorizate.

Nu sunt?

Nu.

Atunci care sunt?

Ascultă-ţi sentimentele. Ascultă-ţi Gândurile Cele mai Înalte.
Ascultă-ţi experienţa. Ori de câte ori oricare dintre ele diferă de ceea
ce ţi s-a spus de către profesor sau ai citit în cărţile tale, uită
cuvintele. Cuvintele sunt purtătoarele cele mai puţin demne de
încredere ale Adevărului.
Atât de multe vreau să-Ţi spun. Atât de multe vreau să
întreb. Nu ştiu de unde să încep. De exemplu, cum se face că nu
Te arăţi?
Dacă există cu adevărat un Dumnezeu şi Tu eşti acela, de ce
nu Te arăţi într-un mod pe care-l putem înţelege cu toţii?
Am făcut-o de nenumărate ori. O fac chiar acum.
Nu. Vreau să spun printr-o metodă de revelaţie care este de
necontestat; care nu poate fi negată.

Cum ar fi?

Cum ar fi, să apari chiar acum în faţa ochilor mei.
O fac chiar acum.

Unde?

Oriunde te uiţi.
Nu, vreau să spun: într-un mod de necontestat. Într-un mod
pe care nici un om nu l-ar putea nega.
Cum ai vrea să fie ăsta? Sub ce formă sau înfăţişare ai vrea să
apar?
Sub forma sau înfăţişarea pe care o ai Tu cu adevărat.
Aceasta ar fi imposibil, deoarece Eu nu am o formă sau înfăţişare
pe care tu să le poţi înţelege. Aş putea adopta o formă sau o
înfăţişare pe care tu le-ai putea înţelege, dar atunci toată lumea ar
presupune că ceea ce ei văd este unica formă sau înfăţişare a lui
Dumnezeu, mai degrabă decât una din multele forme sau înfăţişări
ale lui Dumnezeu.
Oamenii cred că Eu sunt ceea ce ei văd, mai degrabă decât ceea
ce ei nu văd. Dar Eu sunt Marele Nevăzut, nu felul în care apar Eu
într-un anumit moment. Ca să zic aşa, Eu sunt ceea ce Eu nu sunt. Eu
vin din această stare de Eu nu sunt şi la ea Mă întorc întotdeauna.
Totuşi, când Eu apar într-o anumită formă sau alta - o formă în
care Eu cred că oamenii Mă pot înţelege, ei Îmi atribuie aceea formă
pentru totdeauna. Dacă aş apărea altor oameni în orice altă formă,
primii ar spune că nu am fost Eu, pentru că acum nu arăt la fel şi nici
nu spun aceleaşi lucruri, aşa încât, cum aş putea fi Eu?
Vezi deci că nu contează în ce formă sau în ce mod Mă arăt -
orice mod aş alege şi orice formă aş lua, nici una nu ar fi de
necontestat.
Dar dacă Tu ai face ceva care ar scoate în evidenţă adevărul
asupra a ceea ce eşti, fără nici un dubiu sau semn de întrebare ...
... ar fi totuşi unii care ar spune că este de la diavol - sau, pur şi
simplu, din imaginaţia cuiva. Sau din orice altă cauză în afară de
Mine.
Dacă M-aş arăta ca Dumnezeu Atotputernic, Împărat al Cerului şi
al Pământului şi aş mişca munţii ca să o dovedesc, există cei care ar
spune „trebuie că e Satana”.
Şi aşa şi trebuie să fie. Pentru că Dumnezeu nu se arată ca
Dumnezeu în Sine, din sau prin observare exterioară, ci prin
experienţă interioară. Şi, atunci când experienţa interioară L-a arătat
pe Dumnezeu în Sine, observaţia exterioară nu mai este necesară. Iar
dacă observaţia exterioară este necesară, experienţa interioară nu este
posibilă.
Deci, dacă ai nevoie de o revelaţie, nu poţi să o ai, pentru că,
însuşi actul de a cere este o afirmare a faptului că ea lipseşte; că
nimic din Dumnezeu nu se arată acum. O astfel de afirmaţie dă
naştere la experienţă. Pentru că, gândul tău despre ceva este creator
si cuvântul tău este producător, iar gândul tău şi cuvântul tău sunt
extrem de eficiente în a da naştere realităţii tale.
Drept urmare, vei trăi experienţa faptului că Dumnezeu nu se
arată acum, pentru că, dacă s-ar arăta, tu nu I-ai cere lui Dumnezeu
să o facă.
Asta înseamnă că eu nu pot să cer tot ceea ce vreau?
Vrei să spui că, dacă ne rugăm pentru ceva, de fapt
îndepărtăm acel lucru de la noi?
Această întrebare a fost pusă secole de-a rândul şi a primit
răspuns de fiecare dată. Totuşi, voi nu aţi auzit răspunsul sau nu vreţi
să-l credeţi.
Răspunsul la întrebare este dat din nou în termeni de astăzi, în
limba de astăzi, cam aşa:
Nu vei primi ceea ce ceri şi nu poţi avea nimic din ceea ce vrei.
Asta, deoarece chiar cererea ta este o afirmare a faptului că nu ai; şi,
când spui că vrei un lucru, cererea ta acţionează pentru a produce
exact această experienţă - dorinţa - în realitatea ta.
Rugăciunea corectă nu este deci rugăciunea de cerere, ci
rugăciunea de recunoştinţă.
Când Îi mulţumeşti lui Dumnezeu înainte pentru ceea ce alegi să
trăieşti în realitatea ta, în fapt recunoşti că aceasta există acolo ... de
fapt.
Recunoştinţa este, astfel, cea mai puternică afirmaţie în faţa lui
Dumnezeu; o confirmare că, încă dinainte să ceri, Eu ţi-am răspuns.
De aceea, niciodată să nu implori. Apreciază.
Dar dacă eu Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru ceva
dinainte şi acest ceva nu apare niciodată? Aceasta ar putea duce
la deziluzie şi amărăciune.
Nu poţi folosi recunoştinţa ca pe o unealtă cu care să-L
manipulezi pe Dumnezeu; un instrument cu care să prosteşti
universul. Nu te poţi minţi pe tine însuţi. Mintea ta ştie adevărul
despre gândurile tale. Dacă spui „mulţumesc, Dumnezeule, pentru un
lucru sau altul”, având tot timpul foarte clar în minte că, în realitate
acesta nu există, nu te poţi aştepta ca Dumnezeu să ştie mai puţin
decât tine şi să-L faci, astfel, să ţi-l dea.
Dumnezeu ştie ce ştii tu şi ceea ce tu ştii este ceea ce apare ca
realitate a ta.
Dar cum pot eu să fiu cu adevărat recunoscător pentru ceva
ce ştiu că nu exista!
Credinţă. Dacă ai credinţă cât o boabă de muştar vei muta
munţii.Vei ajunge să ştii că există, pentru că am spus Eu că există;
pentru că am spus că ţi-am răspuns deja, chiar înainte să o ceri;
pentru că am spus şi ţi-am spus-o în toate modurile posibile, prin toţi
învăţătorii care-ţi vin în minte că, orice vei alege, dacă vei alege în
Numele Meu, aşa va fi.
Totuşi, sunt atât de mulţi oameni care spun că nu li s-a
răspuns la rugăciuni.
Nici o rugăciune - şi o rugăciune nu este nimic altceva decât o
afirmare ferventă a ceea ce este - nu rămâne fără răspuns. Fiecare
rugăciune - fiecare gând, fiecare afirmaţie, fiecare sentiment - este
creator. În măsura în care ea este susţinută în mod arzător ca fiind un
adevăr, în aceeaşi măsura ea se va manifesta în experienţa ta.
Când se spune că o rugăciune a rămas fără răspuns, în realitate se
întâmplă că, cu cât gândul, cuvântul sau sentimentul au fost susţinute
mai arzător, cu atât au devenit mai operative. Totuşi, ceea ce trebuie
să ştii -şi aici se află secretul - este că există întotdeauna un gând în
spatele gândului - ceea ce ar putea fi numit Gândul care
Sponsorizează - acesta este gândul care domină.
Deci, dacă te rogi şi implori, se pare că există o şansă mult mai
redusă ca tu să trăieşti experienţa pe care crezi că ai ales-o, pentru că
Gândul care Sponsorizează aflat în spatele fiecărei implorări este că
tu nu ai acum ceea ce doreşti. Acest Gând care Sponsorizează devine
realitatea ta.
Singurul Gând care Sponsorizează şi care ar putea învinge acest
gând este acela care susţine credinţa că Dumnezeu îţi va acorda orice
Îi ceri fără nici o excepţie. Unii oameni au această credinţă, dar
foarte puţini.
Procesul rugăciunii devine mult mai uşor când, în loc să
trebuiască să crezi că Dumnezeu va spune totdeauna „da” la fiecare
cerere, înţelegi în mod intuitiv că cererea însăşi nu este necesară.
Atunci rugăciunea este o rugăciune de recunoştinţă. Nu este deloc o
cerere, ci o afirmare a recunoştinţei pentru ceea ce este.
Când spui că o rugăciune este o afirmare a ceea ce este, vrei
să spui că Dumnezeu nu face nimic; că tot ceea ce se întâmplă
după o rugăciune este rezultatul acţiunii rugăciunii?
Dacă tu crezi că Dumnezeu este o fiinţă atotputernică care aude
toate rugăciunile, că la unele spune „da” la unele „nu” şi la restul
„poate, dar nu acum”, greşeşti foarte tare. Ce regulă elementară
aplică Dumnezeu pentru a decide?
Dacă tu crezi că Dumnezeu este cel care creează şi care decide
toate lucrurile în viaţa ta, greşeşti.
Dumnezeu este observator, nu creator. Şi Dumnezeu e gata să te
ajute să-ţi trăieşti viaţa, dar nu în modul în care te-ai aşteptat tu.
Funcţia lui Dumnezeu nu este să facă sau să desfacă
circumstanţele sau condiţiile vieţii tale. Dumnezeu te-a creat pe tine
după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Tu ai creat restul prin
puterea pe care Dumnezeu ţi-a dat-o. Dumnezeu a creat procesul
vieţii şi viaţa însăşi aşa cum o cunoşti. Totuşi, Dumnezeu şi-a dat
liberul arbitru să dispui cum vrei de viaţa ta.
În acest sens, ceea ce vrei tu pentru tine este ceea ce vrea
Dumnezeu pentru tine. Tu îţi trăieşti viaţa aşa cum vrei să o trăieşti;
Eu nu am nici o preferinţă.
Aceasta este marea amăgire pe care ţi-ai asumat-o: că lui
Dumnezeu Îi pasă, într-un fel sau altul, de ceea ce faci tu.
Mie nu-Mi pasă de ceea ce faci tu şi ţie ţi-e greu să auzi aceasta.
Dar, îţi pasă ţie de ce fac copii tăi atunci când îi trimiţi afară să se
joace? E o chestiune de mare importanţă pentru tine dacă joacă
leapşa, v-aţi ascunselea sau mima? Nu, nu este, pentru că tu ştii că ei
sunt în perfectă siguranţă. I-ai aşezat într-un loc pe care-l consideri
prietenos şi absolut în regulă. Bineînţeles că speri întotdeauna că nu
se vor răni. Iar dacă se întâmplă, eşti mereu prezent să le sari în
ajutor, să-i oblojeşti, să-i faci să se simtă iarăşi în siguranţă, să fie iar
fericiţi, să meargă iarăşi la joacă şi data viitoare. Şi nici data viitoare
nu-ţi va păsa dacă joacă v-aţi ascunselea sau mima. Le vei spune,
desigur, care jocuri sunt periculoase. Dar nu poţi să-ţi opreşti copiii
de la a face lucruri periculoase. Nu întotdeauna. Nu pentru totdeauna.
Nu în fiecare clipă de acum şi până ia moarte. Părinţii înţelepţi ştiu
aceasta. Totuşi, părinţii nu încetează să-şi facă griji în ceea ce
priveşte consecinţele. Această dicotomie - să nu-ţi pese foarte tare
despre ceea ce se întâmplă, dar să-ţi pese foarte tare de rezultate -
este cea care descrie cel mai bine dicotomia lui Dumnezeu.
Totuşi, lui Dumnezeu, într-un anumit sens, nu-l pasă nici măcar
de rezultate. Nu de rezultatul suprem. Aceasta, pentru că rezultatul
suprem este sigur.
Şi aici este a doua mare amăgire a omului: că există dubii asupra
rezultatului vieţii. Acest dubiu asupra rezultatului suprem este cel
care a creat cel mai mare duşman al vostru: frica. Pentru că aveţi
dubii în privinţa rezultatului, atunci trebuie că aveţi dubii asupra
Creatorului - trebuie să vă îndoiţi de Dumnezeu. Şi dacă vă îndoiţi de
Dumnezeu, atunci, obligatoriu, trăiţi în frică şi vinovăţie toată viaţa.
Dacă vă îndoiţi asupra intenţiilor lui Dumnezeu - şi asupra
capacităţii lui Dumnezeu de a produce acest rezultat suprem - atunci
cum vă puteţi relaxa vreodată? Cum vă puteţi găsi cu adevărat
pacea?
Totuşi, Dumnezeu are o putere totală de a potrivi intenţiile cu
rezultatele. Voi nu puteţi şi nu vreţi să credeţi în aceasta (chiar dacă
pretindeţi că Dumnezeu este atotputernic) şi astfel trebuie să vă
creaţi în imaginaţie o putere egală cu Dumnezeu, pentru ca să puteţi
găsi un mod de a contracara voinţa lui Dumnezeu. Şi, astfel, aţi creat
“în mitologia voastră fiinţa numită „diavol”. Aţi imaginat un
Dumnezeu în război cu această fiinţă, (crezând că Dumnezeu rezolvă
problemele la fel ca voi). În cele din urmă, v-aţi imaginat chiar că
Dumnezeu ar putea pierde acest război.
Toate acestea neagă tot ceea ce spuneţi voi că ştiţi despre
Dumnezeu, dar nu contează. Vă trăiţi iluzia voastră şi, astfel, vă
trăiţi frica - şi toate acestea din decizia de a vă îndoi de Dumnezeu.
Dar dacă aţi lua o nouă decizie? Care ar fi atunci rezultatul?

Adevăr vă spun Eu vouă: aţi trăi aşa cum a trăit Buddha. Cum a
trăit Iisus. Cum a trăit fiecare sfânt pe care I-aţi venerat vreodată.
Şi totuşi ca în cazul multora dintre acei sfinţi, oamenii nu v-ar
înţelege. Şi, când aţi încerca să le explicaţi sentimentul vostru de
pace, bucuria voastră în viaţă, extazul vostru interior, ei v-ar asculta
cuvintele, dar nu le-ar auzi.
Ar încerca să repete cuvintele voastre, dar ar adăuga ceva de
ei.
S-ar minuna cum de voi puteţi avea ceea ce ei nu sunt în stare să
găsească. Şi, atunci, ar deveni invidioşi. În curând, invidia s-ar
transforma în furie şi, în mânia lor, ar încerca să vă convingă că voi
sunteţi aceia care nu-L înţelegeţi pe Dumnezeu.
Şi, dacă ei nu ar reuşi să vă smulgă din bucurie voastră, atât de
enormă le-ar fi furia, încât ar încerca să vă facă rău. Şi, dacă le-aţi
spune că nu contează, că nici măcar moartea nu vă poate întrerupe
bucuria, nu vă poate schimba adevărul, fără discuţie v-ar omorî.
Apoi, când ar vedea pacea cu care voi acceptaţi moartea, v-ar numi
sfinţi şi v-ar iubi din nou.
Este în natura oamenilor să iubească - apoi să distrugă, apoi să
iubească din nou - ceea ce ei preţuiesc cel mai mult.

Dar de ce? De ce facem noi asta?

Toate acţiunile oamenilor sunt motivate la nivelul cel mai
profund de una din cele două emoţii - frica sau dragostea. Există,
într-adevăr, numai două emoţii - numai două cuvinte în limbajul
sufletului. Acestea sunt capetele opuse ale marii polarităţi pe care Eu
am creat-o când am produs universul şi lumea voastră, aşa cum o ştiţi
astăzi.
Acestea sunt cele două puncte - Alfa şi Omega - care permit existenţa
sistemului pe care voi îl numiţi „relativitate”. Fără aceste două
puncte, fără aceste două noţiuni, nu ar putea să existe nici o altă idee.
Fiecare gând omenesc, fiecare acţiune umană se bazează fie pe
dragoste, fie pe frică. Nu există nici o altă motivaţie umană şi toate
celelalte idei derivă din acestea două. Ele sunt, pur şi simplu,
versiuni diferite -aspecte diversificate ale aceleiaşi teme.
Gândeşte-te profund la ce ţi-am spus şi vei vedea că este
adevărat. Acesta este ceea ce Eu am numit Gândul care
Sponsorizează. Este fie un gând de dragoste, fie unul de frică. Este
gândul din spatele gândului din spatele gândului. Este primul gând.
Este prima forţă. Este energia primară care conduce locomotiva
experienţei umane.
Şi iată modul în care comportamentul uman produce o experienţă
repetată după o experienţă repetată; este întotdeauna motivul pentru
care oamenii iubesc, apoi distrug, apoi iubesc din nou: întotdeauna există această trecere de la o emoţie la alta. Dragostea sponsorizează
frica, sponsorizează dragostea, sponsorizează frica ...
... Iar motivul se află în prima minciună - minciuna pe care o
consideri ca adevărul despre Dumnezeu - că nu poţi avea încredere în
Dumnezeu; că nu poţi să te bazezi pe dragostea lui Dumnezeu; că
Dumnezeu te acceptă în mod condiţionat; că, astfel, există dubii
asupra rezultatului suprem. Pentru că, dacă nu poţi să te bazezi pe
faptul că dragostea lui Dumnezeu este întotdeauna prezentă, atunci
pe a cui dragoste te poţi baza? Dacă Dumnezeu dă înapoi atunci când
tu nu te comporţi cum trebuie, n-o să facă la fel şi simpli muritori?
... Şi, astfel, în momentul în care tu făgăduieşti dragostea cea
mai înaltă, îţi recunoşti, de fapt, cea mai mare frică.
Pentru că, primul lucru care te îngrijorează după ce spui „te
iubesc” este dacă ţi se va răspunde la fel. Şi, dacă ţi se răspunde la
fel, începi imediat să-ţi faci griji că vei pierde dragostea pe care abia
ai găsit-o. Şi, astfel, orice acţiune devine o reacţie - apărare
împotriva pierderii - aşa cum începi să te aperi împotriva pierderii
lui Dumnezeu.
Totuşi, dacă ai ştii Cine Eşti - că tu eşti cea mai minunată, mai
deosebită, mai splendidă fiinţă pe care Dumnezeu a creat-o vreodată,
nu ţi-ar fi niciodată frică. Pentru că, cine ar putea respinge o astfel de
măreţie? Nici măcar Dumnezeu nu ar putea găsi defect unei astfel de
fiinţe.
Dar tu nu ştii Cine Eşti şi te subestimezi. Şi de unde ţi-a venit ţie
ideea că eşti mult mai puţin formidabil decât eşti? De la singurii
oameni al căror cuvânt îl accepţi necondiţionat. De la mama şi tatăl
tău.
Aceştia sunt oamenii care te iubesc cel mai mult. De ce te-ar
minţi? Şi totuşi, nu ţi-au spus ei că ai şi defecte şi calităţi? Nu ţi-au
amintit ei că ar trebui să te faci văzut, dar nu auzit? Nu te-au certat ei
în momentele în care erai deosebit de vesel? Şi nu te-au încurajat ei
să laşi de-o parte visele cele mai îndrăzneţe?
Acestea sunt mesajele pe care le-ai primit şi, deşi ele nu întrunesc
calităţile necesare pentru a fi de la Dumnezeu, tu le consideri ca
fiind, pentru că vin de la zeii universului tău.
Părinţii tăi sunt cei care te-au învăţat că dragostea pune condiţii -
ai simţit condiţiile lor de multe ori - şi aceasta este experienţa pe care
tu o aduci în propriile relaţii de dragoste.
Este, de asemenea, experienţa pe care Mi-o aduci Mie.
Din această experienţă îţi tragi tu concluziile legate de Mine. În
acest cadru îţi rosteşti tu adevărul. „Dumnezeu este un Dumnezeu
iubitor”, zici tu, „dar, dacă Îi încalci poruncile, El te va pedepsi cu
ostracizare eternă şi condamnare veşnică”.
Nu ai fost tu oare ostracizat de către părinţii tăi? N-ai suferit tu
când ei te condamnau? Cum ţi-ai fi putut imagina că lucrurile ar sta
altfel în ceea ce Mă priveşte?
Ai uitat ce înseamnă să fii iubit necondiţionat. Nu-ţi mai
aminteşti experienţa dragostei lui Dumnezeu. Şi, astfel, încerci să-ţi
imaginezi cum arată dragostea lui Dumnezeu, bazându-te pe
imaginea dragostei lumeşti.
Aţi proiectat rolul de „părinte” asupra lui Dumnezeu şi, astfel, a
apărut un Dumnezeu Care judecă şi recompensează sau pedepseşte,
în funcţie de ce anume simte El faţă de faptele voastre. Dar aceasta
este o imagine simplistă a lui Dumnezeu bazată pe mitologia voastră.
Nu are nici o legătură cu Cine Sunt Eu.
După ce v-aţi creat un întreg sistem de gândire despre Dumnezeu
bazat pe experienţa umană şi nu pe adevăruri spirituale, v-aţi creat
apoi o întreagă realitate despre dragoste. Este o realitate bazată pe
frică, ce îşi are rădăcinile în imaginea unui Dumnezeu înfricoşător şi
răzbunător.
Gândul care Sponsorizează această idee este greşit, dar a-l nega
înseamnă a vă nega întreaga teologie. Şi, deşi noua teologie care ar
înlocui-o ar fi cu adevărat salvarea voastră, nu puteţi să o acceptaţi,
pentru că ideea unui Dumnezeu de Care nu trebuie să vă fie teamă,
Care nu vă va judeca şi Care nu are nici un motiv să vă
pedepsească, este, pur şi simplu, prea minunată pentru a putea fi
însuşită, fie chiar şi din perspectiva celei mai măreţe concepţii pe
care aţi putea-o avea despre Cine şi Ce este Dumnezeu.
Această realitate a dragostei bazate pe frică domină experienţa ta
de dragoste; de fapt chiar o creează. Nu numai că tu te vezi primind
dragostea care este condiţionată, te şi vezi dând-o în acelaşi mod. Şi,
chiar în timp ce ai reţineri şi îţi stabileşti condiţiile, o parte din tine
ştie că nu aceasta înseamnă dragostea adevărată. Totuşi, tu pari a fi
incapabil de a schimba modul în care îţi dăruieşti dragostea. Ai
învăţat să fii dur - îţi spui tu ţie însuţi - şi pentru nimic în lume nu ai
de gând să devii iarăşi vulnerabil. Adevărul este că ar trebui să o faci.

[Datorită gândurilor tale (greşite) despre dragoste, tu te condamni
să nu o trăieşti niciodată în forma ei cea mai pură. Tot aşa, te
condamni să nu Mă cunoşti aşa cum sunt Eu în realitate. Până la un
moment dat. Pentru că nu vei putea să Mă negi pentru totdeauna şi
va veni momentul Reconcilierii noastre.]

Orice acţiune făcută de oameni se bazează pe dragoste sau frică
şi nu numai cele care se referă la relaţiile umane. Decizii care
afectează afacerile, industria, politica, religia, educarea tineretului,
relaţiile sociale ale naţiunii tale, scopurile economice ale societăţii,
alternative privind războiul, pacea, atacul, apărarea, agresivitatea,
supunerea; hotărâri pentru a strânge averi sau a le risipi, a economisi
sau a împărţi, a uni sau a divide - fiecare alegere liberă pe care o
faceţi vreodată îşi are rădăcina într-unui dintre cele două gânduri
posibile: un gând de dragoste sau un gând de frică. Frica este energia
care contractă, închide, se strânge în sine, o ia la fugă, se ascunde,
acumulează comori, face rău.
Dragostea este energia care se extinde, se deschide, trimite
departe, stă pe loc, scoate la iveală, împarte cu alţii, vindecă.
Frica ne înfăşoară corpurile în haine. Dragostea ne permite să
stăm goi. Frica înhaţă şi acaparează tot ce avem, dragostea dăruieşte
tot ce avem. Frica îmbrăţişează averi, dragostea îmbrăţişează pe cel
iubit. Frica ţine strâns, dragostea dă drumul.
Frica înveninează, dragostea mângâie. Frica atacă, dragostea
iartă.
Fiecare gând, cuvânt sau faptă omenească se bazează pe una
sau cealaltă dintre emoţii. Nu ai nici o posibilitate de alegere, pentru
că nu există altă variantă. Dar tu ai liberul arbitru în legătură cu ce
să alegi dintre ele două.

Faci ca totul să apară atât de uşor şi totuşi în momentul
deciziei, de cele mai multe ori, câştigă frica. De ce?

Aţi fost învăţaţi să trăiţi în frică. Vi s-a spus despre supravieţuirea
celui mai bine adaptat, despre victoria celui mai puternic şi despre
succesul celui mai inteligent. Se spune deosebit de puţin despre
gloria celui mai iubitor. Şi, astfel, te străduieşti să fii cel mai bine
adaptat, cel mai puternic, cel mai inteligent - într-un fel sau altul - şi,
dacă în vreo situaţie nu eşti pe măsura aşteptărilor, ţi-e teamă că ai
ceva de pierdut, pentru că ţi s-a spus că, a nu fi pe măsura
aşteptărilor, înseamnă a pierde.
Prin urmare, alegi desigur acţiunea sponsorizată de frică pentru
că aşa ai fost învăţat. Totuşi, Eu vă învăţ astfel: atunci când alegeţi
acţiunea sponsorizată de dragoste, nu numai că veţi supravieţui, nu
numai că veţi învinge, nu numai că veţi avea succes. Atunci veţi trăi
gloria deplină, totală a Celui Care Eşti cu Adevărat, a celui care
puteţi fi.
Ca să realizaţi aceasta, trebuie să daţi la o parte învăţăturile
tutorilor voştri universali care vă vor binele, dar sunt prost informaţi
şi să auziţi învăţăturile celor a căror înţelepciune vine din altă
sursă.
Sunt mulţi astfel de învăţători printre voi şi au fost întotdeauna,
pentru că Eu n-am să vă las fără cei care să vă arate, să vă înveţe, să
vă îndrepte spre aceste adevăruri şi să vă aducă aminte de ele. Şi
totuşi cel care vă aduce aminte în mod deosebit nu e nimeni din afara
voastră, ci vocea din voi. Aceasta este prima unealtă pe care o
folosesc, pentru că este cea mai accesibilă. Vocea din voi este vocea
cea mai puternică cu care vorbesc Eu, pentru că este cea mai
apropiată de voi. Este vocea care vă spune dacă orice altceva este
adevărat sau fals, corect sau greşit, bine sau rău, după definiţii date
de voi. Este radarul care stabileşte drumul, conduce vaporul, vă
programează călătoria, dacă îi permiteţi.
Este vocea care vă spune în acest moment dacă cuvintele pe care
le citiţi chiar acum sunt cuvinte de dragoste sau cuvinte de frică. Cu
aceeaşi unitate de măsură puteţi să hotărâţi dacă ele sunt cuvinte
cărora să le daţi atenţie sau cuvinte pe care să le ignoraţi.

Ai spus că, atunci când eu aleg acţiunea sponsorizată de
dragoste, voi trăi experienţa gloriei depline a celui care sunt şi a
celui care pot fi. Vrei să detaliezi, Te rog?

Există un singur scop pentru întreaga viaţă şi acesta este ca tu şi
tot ceea ce este viu să simtă gloria deplină. Tot ceea ce spui, gândeşti
sau faci este în serviciul acestui scop. Sufletul tău nu are nimic
altceva de făcut şi nu vrea să facă nimic altceva.
Minunea acestui scop este că e fără de sfârşit. Un sfârşit este o
limitare, şi scopul lui Dumnezeu nu are astfel de hotar. Dacă va veni
un moment în care vei trăi în gloria cea mai deplină, în acea clipă vei
avea imaginea unei glorii şi mai mari pe care să o atingi. Cu cât eşti
mai mult, cu atât poţi deveni mai mult şi cu cât devii mai mult, cu
atât poţi fi mai mult.
Secretul cel mai adânc este că viaţa nu e un proces de
descoperire, ci unul de creaţie.
Tu nu te descoperi pe tine însuţi, ci te creezi din nou. Caută deci
nu să descoperi Cine Eşti, caută să-ţi dai seama Cine Vrei Tu să Fii.
Există cei care spun că viaţa este o şcoală, că noi am venit aici
ca să învăţăm anumite lecţii - că, o dată ce am „absolvit”, putem
atinge scopuri mai importante, nemaifiind încătuşaţi de corpul
nostru.
E corect?
Este o altă parte a mitologiei voastre bazată pe experienţa umană.

Viaţa nu este o şcoală?

Nu.

Nu suntem aici ca să învăţăm lecţii?

Nu.

Atunci de ce suntem aici?

Să vă amintiţi şi să recreaţi Cine Sunteţi. Ţi-am spus de
nenumărate ori. Nu Mă crezi. Şi totuşi aşa este. Pentru că, întradevăr,
dacă nu te creezi pe tine însuţi drept Cine Eşti, atunci tu nu
poţi fi.

În regulă. M-ai băgat complet în ceaţă. Hai să ne întoarcem
la chestia cu şcoala. Fiecare învăţător spune că viaţa este o
şcoală. Sunt sincer şocat să aud că negi acest lucru.

Şcoala este un loc unde mergi, dacă există ceva ce nu ştii şi vrei
să afli. Nu este un loc unde mergi dacă ştii deja ceva şi, pur şi
simplu, vrei să trăieşti experienţa a ceea ce ştii.
Viaţa (cum o numiţi voi) este o ocazie să cunoaşteţi ca
experienţă ceea ce deja cunoaşteţi sub formă de concept. Nu este
nevoie să învăţaţi nimic ca să faceţi acest lucru. Trebuie, pur şi
simplu, să vă amintiţi ceea ce ştiţi deja şi să acţionaţi în consecinţă.

Nu sunt sigur că înţeleg.

Hai să începem de aici. Sufletul - sufletul tău - ştie tot timpul tot
ceea ce este de ştiut. Nimic nu îi este ascuns, nimic nu îi este
necunoscut. Totuşi, a cunoaşte nu este suficient. Sufletul caută să
trăiască experienţe.
Poţi să ştii că eşti generos, dar, dacă nu faci ceva să-ţi arăţi
generozitatea, nu ai decât un concept. Tu poţi să ştii că eşti amabil,
dar, dacă nu faci ceva pentru cineva, nu ai decât o idee despre tine
însuţi.
Singura dorinţă a sufletului tău este să transforme acest concept
grandios despre el însuşi în cea mai măreaţă experienţă. Până când
conceptul nu devine experienţă, totul este speculaţie. Eu fac
speculaţii despre Mine Însumi de multă vreme. De mai multă vreme
decât ne-am putea aduce aminte amândoi. De mai multă vreme decât
vârsta universului, înmulţită cu vârsta întregului univers. Vezi deci
cât de tânără este - cât de nouă este - experienţa Mea despre Mine
Însumi.

Iar sunt în ceaţă. Experienţa Ta despre Tine Însuţi?

Da. Stai să-ţi explic în felul acesta:
La început, ceea ce Este, este tot ce a fost, şi nu a fost nimic
altceva. Totuşi, Tot Ceea Ce Este nu se putea cunoaşte - pentru că Tot
Ceea Ce Este e tot ceea ce era şi nu era nimic altceva. Şi, astfel, Tot
Ceea Ce Este ... nu era. Pentru că, în absenţa a altceva, Tot Ceea Ce
Este, nu este.
Acesta este marele Este/Nu Este la care s-au referit misticii încă
de la începutul timpurilor.
Tot Ceea Ce Este ştia că era tot ceea ce era - dar aceasta nu era
destul, deoarece îşi putea cunoaşte grandoarea totală numai ca un
concept şi nu ca experienţă. Totuşi, experienţa despre el însuşi este
ceea ce îşi dorea, pentru că voia să ştie cum te simţi să fii atât de
magnific. Dar aceasta era imposibil, pentru că însuşi termenul
„magnific” este un termen relativ. Tot Ceea Ce Este nu putea să ştie
cum e când eşti magnific, decât dacă apărea ceea ce nu este. În
absenţa lui ceea ce nu este, ceea ce ESTE, nu este. Înţelegi?

Cred că da. Continuă.

Bine.
Ceea Ce Este ştia un singur lucru: şi anume că nu există nimic
altceva. Şi, astfel, El nu putea şi nu voia niciodată să se cunoască pe
El Însuşi dintr-un punct de referinţă exterior Lui Însuşi. Un astfel de
punct de referinţă nu exista. Exista unul singur şi acela era locul unic
din interior. Acel „Este-Nu Este”. Acel Sunt-Nu Sunt.
Însă Totul din Toate a hotărât să se cunoască pe El Însuşi prin
experienţă. Această energie, - această energie pură, nevăzută,
neauzită, neobservată şi deci necunoscută de nimeni altcineva - a
hotărât să trăiască experienţa Sinelui ca pe o totală măreţie, ceea ce şi
era.
Pentru a face aceasta, şi-a dat seama că trebuia să folosească un
punct de referinţă din interior.
S-a gândit foarte corect că orice porţiune din Sine Însuşi va
trebui, în mod necesar, să fie mai puţin decât întregul şi, astfel -
dacă, pur şi simplu, Se împărţea în porţiuni, fiecare porţiune, fiind
mai puţin decât întregul, putea să privească la restul Sinelui şi să-i
vadă măreţia.
Şi, astfel, Tot Ceea Ce Este s-a împărţit - devenind într-un
moment minunat ceea ce este aceasta şi ceea ce este aceea. Pentru
prima dată, aceasta şi aceea au existat separate una de cealaltă -şi
totuşi amândouă au existat simultan. Şi tot aşa exista ceea ce era nici
una dintre ele.
Astfel au existat simultan trei elemente: ceea ce este aici. Ceea
ce este acolo. Şi ceea ce este nici aici, nici acolo - dar care trebuie să
existe, pentru ca aici şi acolo să existe.
Nimicul ţine la un loc totul. Non-spaţiul ţine la un loc spaţiul.
Întregul ţine la un loc părţile. Poţi să înţelegi toate astea?
Mă poţi urmări?

Cred că da. Nu ştiu dacă mă crezi, dar ai folosit o descriere
atât de clară încât, realmente, înţeleg.

O să merg mai departe. Acest nimic care ţine la un loc totul este
ceea ce oamenii numesc Dumnezeu. Dar acesta nu este termenul
potrivit, pentru că sugerează că există ceva ce Dumnezeu nu este - şi
anume tot ceea ce nu este „nimic” Dar Fu sunt Tot Ce Există - văzute
şi nevăzute - astfel încât, descrierea Mea ca Marele Nevăzut - Ceea-
Ce-Nu-Există sau Spaţiul Dintre - o definiţie mistică, esenţialmente
orientală, a lui Dumnezeu, nu e nici ea mai potrivită decât descrierea
esenţialmente occidentală şi practică a lui Dumnezeu, ca fiind tot
ceea ce se vede. Aceia care cred că Dumnezeu este Tot Ceea Ce Este
şi Tot Ceea Ce Nu Este sunt cei a căror înţelegere e cea corectă.
Creând ceea ce este „aici” şi ceea ce este „acolo”, Dumnezeu I-a
dat posibilitatea lui Dumnezeu să se cunoască pe El Însuşi. În
momentul acestei mari explozii din interior, Dumnezeu a creat
relativul - cel mai mare cadou pe care Dumnezeu Şi L-a făcut
vreodată Lui Însuşi.
Astfel, relaţia dintre voi este cel mai mare cadou pe care vi l-a
dat vreodată Dumnezeu, o idee pe care o vom discuta în detaliu mai
târziu.
Deci, din Ceea-Ce-Nu-Există a ţâşnit Totul - un eveniment
spiritual în perfectă concordanţă cu ceea ce savanţii voştri au numit
teoria Big-Bang-ului.
În timp ce elementele întregului înaintau în viteză, a fost creat
timpul, pentru că ceva a fost mai întâi aici, apoi a fost acolo — şi
perioada necesară de a ajunge de aici acolo putea fi măsurată,.
Pe măsură ce părţi din El Însuşi care pot fi văzute au început să
se contureze „în relaţie” una cu cealaltă, acelaşi lucru s-a întâmplat şi
cu părţile care nu pot fi văzute.
Dumnezeu a ştiut că, pentru ca Dragostea să existe şi să se
cunoască pe ea însăşi ca dragoste pură, trebuia să existe şi opusul ei
identic. Astfel că Dumnezeu a creat de bună voie marea polaritate
opusul absolut a! dragostei - tot ceea ce dragostea nu este - ceea ce
acum se numeşte frică. În momentul în care a existat frica, dragostea
a putut exista ca un lucru care putea fi trăit sub formă de experienţă.
Despre această creare a dualităţii între dragoste şi opusul ei
vorbesc oamenii când se referă, în diferitele lor mitologii, la naşterea
răului căderea lui Adam, revolta lui Satana şi aşa mai departe.
Tot aşa cum aţi hotărât să personificaţi dragostea pură ca pe un
personaj pe care-L numiţi Dumnezeu, la fel aţi hotărât să
personificaţi frica abjectă ca pe un personaj pe care-l numiţi diavol.
Pe Pământ, unii au elaborat mitologii destul de complicate în
jurul acestui eveniment, completate cu scenarii despre bătălii şi
războaie, soldaţi angelici şi războinici diavoleşti, forţe ale binelui şi
răului, ale luminii şi întunericului.
Această mitologie a fost încercarea timpurie a omenirii de a
înţelege şi de a spune altora, într-un mod pe care ei îl puteau pricepe,
un eveniment cosmic de care sufletul omenesc este profund
conştient, dar pe care mintea îl poate concepe cu greu.
Făcând ca universul să fie o versiune divizată a Lui Însuşi,
Dumnezeu a produs din energie pură tot ceea ce există acum - atât
cele văzute cât şi cele nevăzute. Cu alte cuvinte, a fost creat, astfel,
nu numai universul fizic ci şi universul metafizic. Partea din
Dumnezeu care formează a doua jumătate a ecuaţiei Sunt/Nu Sunt a
explodat, de asemenea, într-un număr infinit de unităţi mai mici
decât întregul. Voi numiţi aceste unităţi de energie, spirite.
În câteva dintre mitologiile voastre religioase se spune că „Dumnezeu
Tatăl” are mulţi copii întru duh. Acest paralelism cu
experienţele umane asupra vieţii care se multiplică pare a fi unicul
mod prin care masele pot fi făcute să accepte ideea apariţiei spontane
- a existenţei spontane - a nenumărate spirite în „Împărăţia
Cerurilor”.
În acest caz, poveştile şi basmele voastre mitologice nu sunt
chiar foarte departe de realitatea supremă - pentru că spiritele
nesfârşite care Mă cuprind în totalitate sunt, într-un sens cosmic,
vlăstarele Mele.
Scopul Meu divin pentru care M-am divizat a fost de a crea
suficiente părţi din Mine, astfel încât să Mă cunosc pe Mine însumi
ca experienţă.
Există un singur mod prin care Creatorul se poate cunoaşte pe
Sine Însuşi ca trăire a Sa de Creator şi acesta este prin a crea.
Şi, astfel, Eu le-am dat nenumăratelor părţi din Mine (tuturor
copiilor Mei întru spirit) aceeaşi putere de a crea pe care o am Eu ca întreg.
Aceasta vor să spună religiile voastre atunci când se afirmă că
aţi fost creaţi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”.
Aceasta nu înseamnă, după cum au sugerat unii, că trupurile
noastre fizice arată la fel (deşi Dumnezeu poate să preia, pentru un
anumit scop, orice formă fizică pe care o alege). Aceasta înseamnă
că esenţa noastră este aceeaşi.
Noi suntem construiţi din acelaşi material. Noi SUNTEM
„acelaşi material”! Cu aceleaşi proprietăţi şi îndemânări, inclusiv
îndemânarea de a crea - din nimic - realitate fizică!
Scopul Meu atunci când v-am creat, vlăstarele Mele spirituale, a
fost ca Eu să Mă cunosc pe Mine Însumi ca Dumnezeu. Nu am nici o
altă modalitate de a face aceasta decât prin voi. Astfel, se poate
spune (şi s-a şi spus de foarte multe ori) că scopul Meu în ceea ce vă
priveşte este ca voi să vă cunoaşteţi pe voi înşivă ca fiind Eu.
Aparent este un lucru extraordinar de simplu şi totuşi devine
foarte complex, deoarece există un sigur mod ca voi să vă cunoaşteţi
pe voi înşivă ca fiind Eu şi acesta e ca mai întâi să vă cunoaşteţi pe
voi înşivă ca nefiind Eu.
Acum încercă să urmăreşti ce-ţi spun - străduieşte-te să înţelegi

-deoarece totul devine foarte subtil.