Tocmai scriam zilele acestea unor prieteni, cum ca le promit ca acum dupa ce am vizitat cat de cat suprafata Terrei si adancurile ei, plecand de sub muntii si apele Romaniei, pana sub Muntele Shasta, prin Templele din Telos, apoi la cele din Egipt si alte locatii - deeeci, promit ca voi face niste vizite si pe la Civilizatiile Aerului (cele din jurul planetei noastre), apoi pe Luna si mai departe. Asteptam, insa, sa vina Vara si Vacanta Mare....Dar se pare ca a intervenit o „urgenta”, asa ca astazi (17.04.2010) am plecat putin intr-o calatorie in jurul Terrei. Trebaluiam prin bucatarie si instantaneu mi s-au inmuiat genunchii si pleoapele nu mai voiau sa ma asculte, asa ca am luat o pauza ca sa ma relaxez. Deobicei astfel mi se intampla cand trebuie sa plec din corp.
M-am vazut pe un varf de munte, impreuna cu inca 12 persoane, pe care le stiam cu siguranta de undeva, dar nu reuseam sa imi dau seama de unde. Ni s-a comuncat mental, de o voce masculina, ca suntem pe Muntele Omului si in curand vor veni mijloacele noastre de transport. Am observat la scurt timp in zare, niste obiecte ce semanau cu avioanele. Dar cand au ajuns aproape de noi, am vazut ca defapt erau...dragoni. Au „aterizat” delicat de jur imprejurul nostru, incadrandu-ne intr-un cerc si aplecandu-si gaturile lungi, astfel incat sa putem urca usor, ca pe o scara. Ciudat, dar erau ca numar tot 13, atat cati eram si noi. Noi, cei veniti acolo, ne uitam unii la ceilalti, ne-am zambit, am facut un gest afirmativ din cap si am urcat fiecare pe cate un dragon. Erau de culori diferite. Al meu era argintiu si avea ochi albastri. Mai erau aurii cu ochi verzi, albastri cu ochi violet si verzi cu ochi galbeni sau ochi de culoare cafenie. Atat culorile ochilor cat si cele ale pielii aveau diferite nuante. Nu aveau coarne pe cap (asa cum sunt prezentati prin diferite imagini pe internet sau filme), semanau mai mult cu dinozaurii. Trupurile nu le era acoperit cu solzi ci pielea lor parca era un fel de catifea groasa, dar fina. Aripile erau uriase, parca din mai multe bucati (asa cum sunt zmeele pentru copii) fiind si ele catifelate. Picioarele se terminau cu niste degete subtiri, insa nu ascutite si nici incovoiate, fiind si ele imbracate tot in acea piele ca si catifeaua. Fiecare dragon avea in jurul gatului un inel (un fel de accesoriu) dintr-un metal argintiu cu irizatii galbui. Am inteles ca acel accesoriu era pus acolo pentru a ne putea tine de el in timpul zborului.
Ni s-a transmis din partea lor ca au venit sa ne duca intr-un spatiu din afara Terrei (undeva in stratosfera). Au facut acest lucru, nu pentru ca nu puteam zbura singuri ci pentru ca trebuia sa ajungem toti care ne-am adunat pe munte, intr-o zona anume, de unde puteam vedea si intelege ce se intampla in prezent pe Terra.
Zis si facut, am „decolat” – zborul a fost magnific – tinandu-ne fiecare de acel inel din jurul gatului dragonului. Am observat ca din acel inel ieseau niste fasii albe care semanau cu hamurile cailor, erau fasii de lumina, dar un fel de lumina „solida”, care iti dadea posibilitatea sa te poti tine mai bine si sa ai mai multa siguranta. Stand acolo pe spinarea dragonului meu ma tot uitam cum carmea cu coada lui puternica prin aer, despicandu-l aidoma elicelor avioanelor. Ma simteam in siguranta de parca eram un solomonar. Ce minunat se vedea totul de acolo de sus, iar noi cei 13 ne zambeam unii altora fericiti.
Iata insa ca am ajuns la destinatie. Am „aterizat” pe un fel de deal albastrui si pufos ca norii. Totul in jur mirosea a aer primenit (ca dupa o ploaie de vara). Aici mai erau si alti dragoni care adusesera alti oameni. Am vazut ca erau din toate rasele de pe pamant, dar erau si din cei pe care nu ii vazusem pe planeta noastra. Acestia aveau diverse forme geometrice ale capului, sau aveau pielea, ochii si membrele, diferite de ale noastre Unii aveau membre ca ale pestilor, altii ca ale insectelor sau felinelor, iar ochii erau pozitionati diferit. Emil m-a intrebat dupa ce i-am povestit, daca nu mi-a fost teama sau daca nu mi-a provocat o stare de dizgratie, acele fapturi. Nu, nu am simtit asa ceva, totul mi se parea in ordine si nu mi-am pus nici o clipa astfel problema, dimpotriva, am considerat ca totul este asa cum trebuie sa fie, realizand ca sunt venite acolo si fiinte din afara planetei noastre dar care erau interesate ce se intampla pentru a ne ajuta. La un moment dat, cineva din acea mare adunare, ne-a trasmis urmatoarele: „Suntem pe un strat din jurul Terrei, intr-un astfel de unghi de unde se poate vedea in ansamblu intreaga planeta.” Am privit intr-o anumita directie indicata telepatic de un dragon mare alb. Era singurul de culoare alba si mai mare ca dimensiuni, fata de cei care ne adusesera pe noi cei 13, de pe Muntele Omului. Nu imi dadeam seama daca dragonul le vorbise telepatic si celorlalti, (care parca stiau singuri ce au de facut) dar oamenii toti ascultau indicatiile lui.
Pamantul se vedea ca o tabla uriasa de sah, doar ca piesele de pe „tabla de sah” erau diferite ca numar. Patratelele verzi si maro, reprezentau formele de relief (mai putin apele).
Regii si reginele, erau continentele.
Turele (turnurile), erau rasele actuale ale popoarelor.
Caii ,erau apele de toate marimile (oceanele, marile, fluviile...).
Nebunii, erau curentii de aer ce se plimbau bezmetic pe „tabla de sah”.
Pionii, erau tarile actuale, asa cum le stim pe harta.
Ni s-a prezentat astfel un joc de sah, in care rolul principal il aveau Caii (apele), care mereu circulau pe zonele verzi de pe tabla de sah (adica prin campii, nu pe patratelele maro, – muntii) si in jurul regilor si reginelor (continentele).
Era plin de „nebuni” in jurul cailor, de parca voiau sa ii alerge mereu si mereu spre alte piese de pe „tabla”, iar pionii (tarile), abia faceau fatza pentru a nu fi scoase din joc.
Am privit uimita toata aceasta desfasurare, mai ales ca eu nu ma pricep la sah, intelegand mai greu toata acea desfasurare de forte. Cand eram mititica ma mai uitam la tatal meu, caruia ii placea tare mult acest joc si mi s-a parut foarte interesanta denumirea pieselor de pe tabla, dar atat..., eu nu am jucat niciodata sah.
Am intrebat cum se va termina. Mi s-a transmis ca totul depinde de „Nebuni” (curentii de aer), iar ei pot fi controlati de oamenii de pe Terra. Cum ? (Am intrebat). Prin ganduri, mi se transmite (de mai multe voci – nu stiu ale cui erau, dar nu semanau cu cele ale dragonilor...erau mai subtiri), ganduri emise de oameni care sa aiba o astfel de frecventa incat sa linisteasca densitatile ce compun curentii (nebunii).
Am promis, noi toti cei de acolo, ca le vom transmite tuturor aceasta si ne-am luat ramas bun, intorcandu-ne la locul de unde am plecat, dar fara dragoni, ci singuri, plutind prin vazduh ca niste stelutze.
La aterizare am observat in zare Sfinxul nostru din Bucegi, astfel am dedus ca plecasem de pe Varful Omul (Muntele Omului). Ne-am imbratisat noi cei 13, luandu-ne zborul care incotro. Nu am plecat direct spre zonele de unde venisem, pentru ca trebuia sa lasam la locul din care ne-au luat dragonii, inelele (fiecare aveam cate unul) pe care ei il purtasera in jurul gatului (acea „lumina solida”).
Am revenit in corpul meu fizic. Cred ca am fost cam mult plecata (nu m-am uitat initial la ceas), pentru ca imi simteam trupul rece precum gheatza si aveam senzatia ca daca ma misc brusc ma voi sparge im mii de tzandari. Asa ca am revenit cu incetinitorul la viata cotidiana, gandind ca de acum incolo trebuie sa emit doar ganduri de compasiune, iubire neconditionata, pace si armonie si sa insuflu aceasta tuturor semenilor ce imi ies in cale. Primii sunteti voi, cei ce cititi acum aceste randuri si carora va transmit toata iubirea, pretuirea si recunostinta mea si a celor ce m-au insotit in aceasta calatorie si in cele precedente !
Sursa:ilaniel.multiply.com
